De vorbă cu Liviu Mocan -6-

Imagine a monumentului “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţiei din decembrie

IP – Cum e cu Dumnezeu ca „şef”?

LM: Intru în atelier cu atitudinea copilului, a ucenicului. Nu eu sunt maestrul. Mi se spune de mai mulţi ani aşa, „maestru”, dar eu ştiu că eu sunt un ucenic, nu sunt un maestru şi sper să rămân un ucenic toată viaţa mea. Intru în atelier cu atitudinea asta de copil-ucenic şi îl întreb pe Maestru, care-i acolo şi care m-aşteaptă toată noaptea şi care de abia aşteaptă să vin şi eu la lucru. El e Maestrul atelierului, bat la uşa atelierului meu cică, pe uşă scrie Liviu Mocan, dar e numai ca să ştiu unde să intru! aşa că intru şi Îl întreb: „ce facem astăzi, ce planuri ai, ce idei, ce doreşti să facem? Spune-mi ce vrei Tu să facem şi eu voi face, ca un ucenic.” Fac curăţenie prin atelier, ating un pic ceva aşa, dar El e Autorul.

IP – Ce te leagă de oameni ca Petre Ţuţea, sau Ioan Alexandru, cărora am văzut că le-ai dedicat câte o lucrare?

LM – Pe Petre Ţuţea nu l-am cunoscut personal. Nu i-am cunoscut coaja, dar îl simt palpitând plin de viaţă şi radiind spre sufletul meu, spre mine însumi, îi simt sufletul extraordinar care m-a ajutat enorm de mult. L-am cunoscut pe el, spiritul Petre Ţutea, în 1992 când ne-am întors cu familia din SUA după un an de artist rezident acolo, la două Universităţi. Am aterizat cu avionul la Timişoara de la Chicago, şi acolo ne-au găzduit, pentru că eram obosiţi de drum şi copiii erau mici, nişte prieteni foarte buni, Marius şi Ileana Radu. Noi lipsisem de acasă din perioada aceea imediat după revoluţie, iar Petre Ţuţea atunci a fost făcut cunoscut. În dormitorul prietenilor noştri, pe noptiera plină de cărţi era o carte a lui Petre Ţuţea. Înainte de a mă culca am răsfoit cartea aceea. Trebuie să spun că în viaţa mea au existat mai mulţi zei, mai multe fiinţe sau concepte care mă dominau. Crescusem şi am primit educaţie în vremea regimului comunist, în vremea ateismului materialist. Printre aceşti zei, printre aceste redute pe care nu le puteam doborî încă atunci, dar care rând pe rând au căzut, se aflau marii filosofi atei cu care fuseserăm îndoctrinaţi. Aceştia susţineau cu argumente că nu există Dumnezeu… Depăşeau capacitatea mea de înţelegere. Ei, acolo, în dormitor, când am pus mâna pe cartea aceasta şi am început să citesc, după primele pagini, a căzut zeul, s-a zdrobit, pentru că mi-am dat seama imediat, l-am simţit, am simţit spiritul lui Ţuţea că este competent, că ştie ce spune, iar el afirmă că filosofia în întregul ei nu are soluţie pentru condiţia umană şi nimeni şi nimic altceva în cultura omenească nu are soluţie pentru moarte şi pentru păcat, decât Isus Hristos. Petre Ţutea însuşi se dezice de filosofie aşa cum eu mă dezic de sculptură. El spune: eu sunt creştin, asta mă defineşte nu ce fac, nu profesia, ci ce sunt. El, Petre Ţuţea, mi-a doborât un zeu şi îi sunt foarte recunoscător.

Lui Ioan Alexandru sper să-i mai dedic o lucrare. Pe el l-am cunoscut, i-am cunoscut şi coaja şi m-am ajutat foarte mult. Aceştia sunt părinţi spirituali ai mei, pe lângă alţii, şi asta şi regret, vă mărturisesc aşa într-o paranteză, regret faptul ca la vârsta de 52 de ani acum, încep să fiu din generaţia care rămâne singură pe front, pentru că generaţiile dinainte, rândurile dinainte de mine sunt secerate şi nu mai am multe modele. Îmi doresc să învăţ de la oameni, să stau puţin lângă ei, să primesc ceva din înţelepciunea lor, din înţelegerea lor. Aceşti doi coloşi au avut un efect foarte bun asupra mea şi mi-aş mai dori şi mai caut, încep să-i caut cu lupa în faţa mea, pe câmpul de luptă, doar ici şi colo … Dar vor dispărea toţi şi rămânem noi generaţia asta care trebuie să facă fată morţii. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, că prea e bun laptele amestecat cu nori”, zicea Ioan Alexandru.

IP – Ştiu că ai o formulă de prezentare „eu şlefuiesc oglinzi pentru cer”, în ce măsură te defineşte ea şi ce înseamnă, de fapt?

LM – Eu îmi doresc să nu fac sculpturi pentru mine însumi, care să mă reflecte pe mine. Pentru că ce sunt eu? Un fir de praf pe cumpăna fântânii, pe care-l suflă vântul… Eu îmi doresc să se reflecte cerul în sculpturile acestea. Prin lucrările mele vreau să-i îndemn pe oameni să se uite spre cer mai mult decât spre pământ. Mi se pare un lucru mai util, mai folositor pentru viaţă. Nu spun prin asta că alţi artişti care reflctă criza politică din România de azi, sau pur şi simplu „mucegaiurile” acestei lumi, care sunt o realitate până la urmă, fac un lucru rău. Poate fi extrem de benefic şi să le înţelegi pe acestea, ca un soi de exorcizare. Dar eu mă îndentific mai uşor cu soarele însuşi, cu lumina. Mă simt mai bine acolo decât în lumea umbrelor pe care le-aş putea revela ca fiind umbre, şi deci exorciza.

IP – În centrul Clujului sunt „Stâlpii împuşcaţi”, monument ridicat în cinstea martirilor revoluţiei… Numai cine nu l-a văzut nu le-a simţit atigerea caldă. Ce poţi spune despre ei?

LM – Lucrarea prezintă o orizontalitate şi o verticalitate. Pe orizontală, se află o placă mai puţin vizibilă, pe care se află numele celor care au murit la Revoluţie, alături de numele Domnului Isus. Pe verticală, se află aceşti stălpi, cu semnele împuşcării lor. Eu m-am dus dincolo de realitatea morţii, la ce urmează după moarte, la faptul că aceste fiinţe împuşcate au rămas verticale, au rămas în picioare, pe trotuar, printre noi. Tu ai surprins într-un mod interesant acest aspect în povestirea „La stâlpi„… Ce am încercat eu a fost să merg mai departe de momentul istoric în sine, foarte important, foarte grav şi valoros. Acolo au murit oameni pentru o nouă orânduire socială. De aceea se şi cheamă „stâlpi”, sunt stâlpii unei noi construcţii. Mai mult, sunt stâlpi care sprijină cerul. Dar, cum spuneam, eu vreau să trec mai departe de momentul istoric, sa ajung la condiţia umană, la Isus. Isus au fost şi El ciuruit, nu aveau cartuşe pe vremea aceea şi L-au ciuruit cu ce au avut mai bun atunci. Dar Isus nu a gustat putrezirea, El a înviat şi s-a arătat ucenicilor cu acele urme de violenţă în trupul Lui. Acest lucru încearcă să-l surprindă stâlpii…

IP – Ştiu visul tău, acela de a „planta” o „sămânţă” pe fiecare continent…

 Seminţe…

L.M – Am reuşit să realizez prima „sămânţă” în Noua Zeelandă, prima ţară care vede soarele. Apoi, îmi doresc una în China, în faţa unui orfelinat. În America visez să realizez una într-o închisoare, un loc fără speranţă. Pentru Europa, una în România, chiar aici la Cluj, o lucrare de mari dimensiuni, intitulată „Regele seminţelor”. Pentru continentul african, vreau o „sămânţă” în apropierea piramidelor…

IP – Îţi mulţumesc, Liviu, pentru toate aceste cuvinte, în numele tuturor acelora care le vor citi.

Publicitate