Povestea unei poezii

Scâncea aerul sub nori, noaptea se-nghesuia să mai apuce un pic de lumină de ziuă, roţile scrâşneau obosite de atâta drum şi mal de ape, şi noi… Un grup răsleţ în gara aceea gălăgiosă şi înfrigturată… Era sfârşit de noiembrie. Poetul, Ioan Alexandru, căci nu aveam ochi şi mai ales urechi decât pentru el, a coborât din tren printre cei dintâi. Ne-a aşteptat să ne adunăm împrejurul lui pe noi ceilalţi. Înalt, cu un pardesiu alb, lung, parcă oficia un cult secret într-o iarnă copilă încă, ruşinoasă parcă, fără zăpadă, un templu de început sau de capăt de lume… Eram pe peronul gării din Timişoara, era în anul 1992. (Mulţumesc, Mihai, că mi-ai adus aminte). Că eu nu-l mai reţin decât pe el şi votarea aia care avea ceva legături cu el… Ei, chestii politice!
După ce ne-a văzut pe toţi acolo, a spus: „Să ne închinăm!” Nu voi uita niciodată glasul acela ca un ţignal de tren între alte ţignale de tren înălţând acolo, fără niciun un fel de jenă, de teamă sau vreun alt fel de reţinere, la abia trecutul colţ al ieşirii din muţenia comunistă, o rugăciune adevărată, patetică aşa cum numai el o putea intona, şi caldă, fierbinte de tot, pornită direct din bătăile inimii lui. Nu, n-am să uit… La câtva timp după aceea am scris poezia de mai jos. El nu a văzut-o niciodată, dar ea l-a văzut pe el… Poezia, de ea spun.

Dar să ne amintim de el…

Publicitate