De ce mi-am făcut blog

Nu e greu de închipuit. Ca orice om care nu poate dacă nu scrie, am tot scris. Nu numai poezii, ci şi articole, povestiri, eseuri diverse, am notat gânduri şi idei care au rămas la stadiul de note… Am adunat de-a lungul vremii pagini şi pagini care stăteau degeaba în memoria calculatorului, sau pe CD-uri, aşteptând. Unele au apărut prin diverse publicaţii, altele erau lucruri total inedite. Nu spun că toate erau bune… Multă vreme nu am ştiut ce voi face cu ele. Mai sigur, nu ştiam voia Domnului cu privire la aceste materiale. „Îngerul cel mai scurt înspre mâine” a fost scris în 1994. Prin 1996 luam Premiul I al Alianţei Evanghelice cu el la un concurs de literatură. Şi atât… De publicat, nu mă încumetam. Întotdeauna mi s-a spus că tot la poezie mă pricep mai bine. Şi probabil că aşa e. De aceea nu am îndrăznit să investesc în proză… Cum s-o fac, dacă nici cu poeziile nu reuşesc să acopăr cheltuielile publicării unei cărţi?

Am încercat cu siteul. Nepricepându-mă suficient, am imaginat ceva, dar nu mă ajută foarte mult, odată ce nu-mi pot permite cheltuieli de întreţinere şi înnoire periodică. Aşa că blogul mi s-a părut o soluţie excelentă – şi s-a dovedit a fi, cel puţin până acum, o soluţie excelentă! Nu numai că pot publica ce scriu, dar mă şi obligă să scriu. Eu îl văd ca pe un angajament asumat înaintea Domnului, în primul rând, apoi înaintea voastră, a cititorilor.

Şi un ultim motiv… Sunt bolnav, nu ştiu cât mai am de colindat printre zile şi ziduri. Acest blog s-ar putea să-mi supravieţuiască. L-am privit ca pe propriul meu muzeu. Am lucrat 10 ani la un muzeu, ştiu ce înseamnă. Încercaţi să desprindeţi termenul din conotaţia lui de mister… Veţi vedea că, dincolo de o anumită aură, conferită exponatelor, ideea de „oale şi ulcele” nu e departe de ele, cum nu e departe de fiecare dintre noi. Fiecare poate să-şi aranjeze propriul lui muzeu, aşa cum tata şi mama, de exemplu, se îngrijesc de locul de veci pe care l-au cumpărat. Cu atât mai mult ca cât nu mă costă… Până la urmă suntem toţi pe lumea asta ca într-o expoziţie a lui Dumnezeu. Ce arătăm? „O, om, ce mari răspunderi ai…!” Bănuiesc că alţi blogeri nu sunt încântaţi de ideea asta, să le dea Dumnezeu cât mai multe zile şi idei, dar eu chiar mă gândesc…

Publicitate