Psalmul de sub perfuzor 3

Începusem la un moment dat o serie de impresii pe care le-am recitit şi am rămas la convingerea că se cade să scriu o carte care să se cheme chiar aşa: „Psalmii de sub perfuzor”. Voi încerca să merg înainte şi cu asta (deja mai am vreo patru aproape gata), cu intenţia să vă prezint câte ceva din ea, pe măsură ce o scriu…

Psalmul de sub perfuzor 3

Nu se poate măsura fiecare anvergură, mai ales că ţii închise ferestrele. De fiecare dată când te rogi, afară cade un înger cu plutirea spre tine, de-ţi vine să plângi. Încet-încet, panta serii plină e de proorocii şi tare ai vrea să răsari.

Încolo, mai scrii o pagină cât un sentiment, de se miră albastrul cerului. Dacă nu ar fi istoria ceva care se repetă, n-ai nesocoti clipa. Ai scrie numai când sună ceasul. Îngerul acela şi-a lipit faţa de geam, iar tu crezi că în zori eşti mai vesel.

Poţi asculta zidul sălii de concerte a greierilor, dacă eşti mai atent. Nu, în seara asta nu vei sări peste el. În lumina şubredă, neonul îşi sucombă feliile de spital, de parcă ar şchiopăta.

Asta e, cui să te plângi? Dar o întrebare mai încape: „De ce ai lăsat; Doamne, diagnosticele? Că ne sperie uneori de parcă n-ai şti.”

Şi încerci tu însuţi să fii răspunsul şi să mănânci. Cel mai greu e să mesteci pocăinţa adevărată. Şi smerenia, şi speranţa… Cel mai greu e să înghiţi.