Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Era la 1 an de la inaugurarea ClaS

iulie 17, 2008

Mesaj ClaS , 12 ianuarie 2002

Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un „Multumesc” intr-o rugaciune.

Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.

Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.

Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…

Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand „Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!

Doua, trei, si…!


Despre „poezia creştină”

decembrie 18, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 08 iunie 2001

(…)

Ai perfectă dreptate în ce priveşte enunţul analizat. Şi eu aş gândi la fel, dacă… Îmi amintesc că am încercat atunci când am pornit la schimbat cuvinte să arăt ce înţeleg eu prin „poezie creştină.” 

Aş face o întreagă filozofie căutând să determin cât este poezie şi cât este creştinism într-un text. Dacă accept punctul tău de vedere oarecum sctrict, nenuanţat, aproape că nu e relevant ce spun eu. Am experienţa unui Festival de Poezie Creştină pe care l-am iniţiat şi organizat în ’91. (Poate că după un volum colectiv organizăm un festival, ce ziceţi?!).
 
NU pot afirma cu mare siguranţă că acei concurenţi care au primit premii (deci cu cele mai bune texte) erau creştini autentici. Cei mai mulţi erau credincioşi ortodocşi mai mult sau mai puţin practicanţi… Forma poeziei lor era creştină, adică ideile se înscriau în cadrul „inspiraţiei biblice”, care era condiţia participării, dar baremul de judecată a poeziilor a fost calitatea artistică.
 
În ce priveşte antologia preconizată, probabil că majoritatea, dacă nu toţi cei care o vor alcătui, vor fi membri ai acestei liste, sau vor purta girul moral al unui membru, aşa că nu va fi greu să afirmăm că facem o antologie „cuvinte la schimb”… dacă nu ne convine sintagma „poezie creştină”.
 
Cunoşti, probabil, antologia intitulată „Poezia creştinilor români”, alcătuită de răposatul Mircea Ciobanu. El îi numeşte pe cei incluşi „creştini practicanţi”, aduce acolo numai autori minori (nu apar Ioan Alexandru, Voiculescu şi câţiva alţii asemenea) şi încearcă să acrediteze ideea că aşa scriu pocăiţii.
 
Noi credem că nu-i aşa, şi o vom dovedi. Însă nu pentru asta am gândit demersul, ci pentru a slăvi pe Domnul cu ceea ce am văzut că avem bun (şi avem!). Dacă va fi demolată încercarea de discreditare despre care vobeam, nu îmi va părea rău.
  
Deci nu suntem totuşi capabili să judecăm inima autorului citit, numai Dumneeu o vede. Cred însă că poate fi „citit” creştinismul dintr-un text după amprenta pe care o pune pe sufletul cititorului. Poezie creştină este acea poezie care aduce, pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce-L mărturisesc pe Hristos. Iar El, viu fiind acolo, mişcă spre Sine gândurile şi inima cititorului. Cam asta cred eu că trebuie să fie… Nu?
  
Cu bine,
Ionatan
  


Ce facem cu noi?

decembrie 17, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 06 iunie 2001

Dragi prieteni, nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc deloc. Undeva, în căsuţa asta a cuvintelor Dumnezeu are nişte oameni pe care îi pregăteşte aşa cum ştie El, pentru poezie. Le-a dat un dar şi o menire, le-a dat Temelia. Depinde numai de ei cum zidesc pe această Temelie. Dacă zidesc…
Nu mă tem. Nu mă tem deloc. El Îşi va împlini lucrarea. Dar o va face prin noi? Eu am încercat să văd puţin mai departe de vârful peniţei mele (de ecranul monitorului) şi v-am văzut pe voi, căutători cuminţi şi atât de tăcuţi (timizi?) după o inimă a vorbei în toate cele. Ei vor fi, mi-am zis. Aşa că am deschis această listă.
 
Cineva se entuziasma, când am povestit câte ceva despre voi, o poetă care se simţea singură în lumea asta a literelor puţin întortocheate şi alene mlădiate, recunoscând în sufletul ei o Voce care îi explica: „Mai am şapte mii…!”. Şi eu mă bucur. Dar unde sunteţi? Au reuşit brunul şi cenusiul zilelor de trudă să acopere bucuria de a fi împreună? Interesul nostru pentru comunicare a scăzut sub presiunea unui viitor examen, a problemelor de familie, sau speriat de părerile altora? Ce facem cu noi?
  
Ionatan


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


Despre gâze şi lăstuni

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 26 aprilie 2001


A, mă încântă nerăbdarea ta. Şi eu, deşi am trecut de perioada paşilor deşi, doresc să văd că lucrurile se grăbesc să mă întâmpine, mai ales cele care-mi plac. Am înţeles însă că nu toţi oamenii au aceleaşi priorităţi ca mine, aşa că , oricât m-ar încerca aşteptarea, îmi fixez ochii pe orizontul ţelului final al preocuparilor şi nu uit că, de fapt, atingerea lui ar fi imposibilă dacă ar depinde de nerăbdarea mea. Nu îndemn la temporizarea lucrurilor, dimpotrivă…
 
Să ştii că, mutumiundu-i lui T pentru că s-a instalat în banca apărării textului propus de mine data trecută, trebuie să recunosc că ai dreptate întrucâtva. În text există mult prozaic, pus acolo într-un mod cu totul deliberat, însă. E adevărat că stilul este altul decât înainte, aşa cum ai remarcat, dar am simţit nevoia la un moment dat să fiu „mai aproape de pământ”. Neştiind cum se face asta (eram obişnuit cu zborul!) m-am gândit la gâza din iarba unui creştet de munte. Ea este foarte aproape de pământ, dar zborul păsării din vale, atât de înalt pentru acea pasăre, se petrece mult mai jos… Aşa am socotit… Paradoxal, gâza aceea este mai aproape de cer. Vorba lui Teofil: ce este proza? S-ar putea să fie aceeaşi gâză, dar în vale. Cred că cel mai mult contează „relieful” darului de la Dumnezeu. Dacă ai munţi şi pui gâzele în vârful lor, s-ar părea că nu-ţi trebuie păsări ca să fii la înălţime! Fiecare „zboară” cum poate!

Cât despre „provocarea” ta, am spus deja că ai har. O las pe F să disece textul, mă limitez doar la o impresie stârnită de a ta
 
RESUSCITARE
  
  Din orice cărare spre moarte
  înalţi o cărare spre viaţă
  nimic nu mă poate ascunde
  luminii ce-mi stă faţă-n faţă!
  
  Sicriul din braţele morţii
  se smulge-ngropându-se-n cer
  nicicând negre gropile nopţii
  nu-şi mai inchide-vor uşa de fier
  
  Pe drumul cenuşilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsările la loc!
  
  Nimic nu mă poate ascunde
  Chemării Misterului Vieţii
  şi albe-mi aripi tremurânde
  înalt către cerul credinţei
  
  Robia se duce-n robie
  şi moartea se îngroapă în moarte
  dar viaţă pe toţi ne învie
  şi liberi trăim libertate!
  
  Cred că gaza ta încearcă să zboare! Adică este puţin îndrăgostită de pasăre.
 
Dacă n-ar fi
 
„Pe drumul cenusilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsări(le) la loc!”
 
poate că nu mi-aş fi dat seama. Dar aceste versuri m-au tulburat cu adevărat. Sunt, după mine, esenţa textului, ca aripile ce ies de sub elitrele gâzei despre care vorbeam. Sunt, ele însele, o poezie superbă. Spun totul despre RESUSCITARE, aproape că nici nu mai este nevoie de restul, cum n-ar avea nevoie gâza de elitre, dacă ar fi pasăre. Ştii ceva? Cred că e bine să fii pasăre! Shalom! 
   
Dragă T, tu şi când te impiedici faci poezie? Pentru că am impresie că A ţi-a pus o piedică! Sunteţi tare faini, dragilor! Şi fiindcă te sâcâie lăstunul din textul acela, voi încerca să-ţi spun că este o pasăre cu un zbor iute mergător şi repede răzgândit, aşa că s-a înţepat şi prin această poezie, căutând ce doar el ştie (ce ar putea cere de la viaţă un lăstun?), după care s-a tot dus, irosit de propria-i căutare vremelnică şi nevrednică, biruit de „soma culorii”, acoperit cu mântuire. Cam asta-i.
Am promis un alt text. Iată-l:

Poezie pentru Neculai şi Lina
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă va aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el. Nu,
nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea
mă atingea şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza
fântânii găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casă voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri . Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt,
acolo, cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.
  
Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta,
peste ani? Prin fereastră deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut
fără zgomot. Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă.
Spala-l şi dă-i-l. Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptit:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva.” Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo. „S-au unduit şi unchiul
şi mătuşa, mamă…!” Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit
un nor deasupra de tot. „Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,
numai puţin, până trece. Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.
  
  Textele acestea fac parte dintr-o carte la care lucrez şi care se cheamă
  „Liniştea dintre două tăceri”. Comentariile voastre mă ajută mult. Va
  mulţumesc.
  
  Cu dragostea pe care mi-o da Domnul Isus,
  Ionatan Pirosca


Locurile unde vin îngerii

decembrie 15, 2007

clas1.jpg 

Re: [cuvintelaschimb] curajul vine încercând… 

Mesaj postat pe ClaS la data de 21 aprilie 2001

Dragă A, fii binevenit şi îţi mulţumesc pentru cuvintele frumoase. În ce mă priveşte, nu consider că le merit, dar dacă astea sunt uzanţele, mă conformez.

După credinţa mea, şi tehnologia că şi celelalte „instrumente” folosite de oameni sunt doar mijloace de a face bine sau rău, de a le pune la dispoziţia lui Dumnezeu sau a celui rău…

Prima ta poezie este excelentă, îmi place mai mult decât unele poezii de-ale mele. Are mai multă profunzime şi frumuseţe decât un porumbel din cealaltă, care nu e rea, dar poate fi discutată…

În replică pun o poezie de-a mea recentă despre îngerii din lume şi locurile unde vin ei.
  
  Aceste sunt locurile
  unde vin îngerii

  
  Acestea sunt locurile unde vin oamenii,
  iar oamenii sunt locurile unde vin îngerii.
  Nu toţi oamenii, numai cei cu lacrima închinată,
  şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  Sub viţă şi sub smochin, în pacea umbrei,
  cu lacrima închinată şi cu zâmbetul îngenuncheat.
  
  Iată, vin zile când soma culorii va birui
  neculoarea lipsei de îngeri, nevrednicia.
  Şi anume, locurile fără de păşune şi tei
  înfloriţi în clipocitul ploii de vară.
  Şi anume, urmele somnului pe un lastun irosit,
  căutător de pârtii în aerul moale.
  
  Da, vă spun cu negreş despre mine, acesta,
  ca despre un loc unde obişnuiau să vină îngerii.
  Ridicam aerul până la înălţimea de la care
  nu se mai putea cădea decât spre cer
  şi cântam, cântam îndurarea Domnului în fiecare zi,
  ceva ce se vedea cu ochiul liber al judecăţii.
  
  Poate nu credeţi şi poate că vă miraţi. Aveţi grijă
  de aluatul care poate da în foc! Aşa e pământul pe care
  sunt locurile unde vin oamenii… Iar unii oameni
  sunt locurile unde vin îngerii. Aveţi grijă
  de locurile unde vin îngerii! Ce căutaţi pe crestele
  munţilor fricii, său în văile nedumeririi?
  
  Bineînţeles, va rog pe toţi să tăiaţi la sânge în textul ăsta, am şi eu nevoie de aşa ceva.
  
  Sunteţi acolo în Oradea un nucleu literar creştin de dorit pentru ţara asta.
  Manifestaţi-vă!
  Eu vă mulţumesc.
  
  Cu toată inima,
  Ionatan


Critică la critică – 2 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg continuare de aici

Ultima parte a mesajului postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2006

(…)
 
Dar să ne întoarcem la text. Mie tot mi se pare un exerciţiu. Dacă e să caut, aşa cum am făcut, sensul creştin al textului, el este destul de ascuns pentru a mă determina să mă leg de formă.
  
  „Luna
  
  Luna, martorul din deal
  ce-mi aude oful când
  sorb secunda de banal
  să-mi condimentez un gând.”
  
(Dacă e să fim mai puţin subiectivi, unde este… predicatul? Sau este tot o figură de stil pe care n-o ştiu? Şi din nou mă deranjează „da”-„de”)
  
  „Luna, mută s-a mirat
  de mirarea noastră mută,
  aruncată într-un <mat>
  cerului cu gri pe burtă.”
 
(Oare T chiar a avut intenţia să desacralizeze? Eu tot cred că „mat”-ul apare că urmare a nevoii de rimă. Şi că nu se leagă într-o aceeaşi atmosferă cu restul strofei într-o încercare (originală, e adevărat) de a uni primele versuri cu ultima care, în sine, este o imagine foarte frumoasă. Ca să mă joc puţin, voi înlocui astfel:

„Luna, mută s-a mirat / de mirarea noastră mută / aruncată aruncat / cerului cu gri pe burtă.” Ce zici, T, am „prins” intenţia?)
  
  „Luna, mâinile-ntr-un nod
  ca sărutul de reptilă
  le-a văzut făcute pod
  sub o rază de festilă.

(Dacă intenţia aici a fost de a desacraliza, atunci care mai e rostul rugăciunii aşa de frumos sugerată prin „mâinile-ntr-un nod”, „făcute pod sub o rază…” – imagine splendidă, deteriorată însă de nedelicata apropiere (privesc din unghiul atmosferei create, citesc cu inima) „reptilă – feştilă”, care va fi fiind o „rimă bogată”, dar, scuzat să-mi fie jocul de cuvinte, mie mi se pare o „rimă băgată”! Eh, tot un subiectiv rămân!) 

Până la urmă toate astea sunt mai puţin importante dacă există talent autentic. Iar la T este, slavă Domnului, din belşug. El şi numai el este răspunzător de ce spune şi de cum o spune. Părerea mea şi a ta: îl poţ ajuta să găsească mai repede drumul cel mai bun către ceea ce este propria lui poezie, propria lui părtăşie cu Duhul…
 
Mie mi-ar fi plăcut ca intenţia să fie mai clară… Nu poezia, asta nu e foarte clară mai niciodată, nu ştii „de unde vine şi unde merge”, e „susurul blând şi subţire” al Duhului, ci intenţia spuselor… Să nu existe dubii… Să nu se poată spune, oricât s-ar strădui cineva, că rugăciunea este o desacralizare… Său că o poezia creştină este o poezie erotică. Vorbesc în general.

Eu vreau ca o poezie creştină să mă ducă în cer, la Dumnezeu, chiar dacă printr-un cer cu luna gri aruncată provocator şi „terminator” pe burtă (să ştii că am jucat şah ani întregi, cred că ştiu bine cum este un „mat”).
  
Despre „meşteşugul potrivirii cuvintelor” se pare că ştii mai mult ca mine, teoretic. Aşa că voi încerca să-ţi spun cum scriu eu poezie.

Desigur, nu e o reţetă… Mă preocupă un gând, sau o stare sufletească se vrea exprimată, poate chiar fără să-mi dau seama, iar eu scriu fiindcă ştiu că trebuie să scriu. Nu întotdeauna există vreo legătură clară între cele două situaţii. De multe ori realizez că era necesar să scriu despre ceva anume abia după ce am făcut-o.
 
Tehnic, nu fac decât să las experienţa să-şi facă treaba. Se manifestă acel „nu ştiu că ştiu” de care vorbeam la început. Am înţeles tehnicile scrisului şi le-am deprins din lecturi multe şi diverse, atât de necesare celui care vrea să scrie, cum eram de acord într-un schimb anterior de idei. Poate că n-am ştiut cum se cheamă procedeele aplicate, dar făceam şi fac poezie cu ele, nu cu numele lor. Ce să-i faci, nu sunt totuşi un autodidact perfect!
  
Una peste alta, sunt încântat de spiritul tău critic cu atât mai mult cu cât este dublat de studiu şi documentare ambiţioase. Avem nevoie şi noi, pocăiţii, de aşa ceva. Dacă e să fac un mic bilanţ, un poet ca T şi un critic ca tine sunt două mari puncte câştigate de „Cuvinte la schimb”!
  
Fii binecuvântată!
  
Ionatan Piroşca


Technicalities

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj potat pe ClaS la data de 26 martie 2001

Re: [cuvintelaschimb] Technicalities  

(…)
  
Dicteul automat este o modalitate a fugi de conştient, în intenţia apropierii de „iraţional şi ilogic, găsit pur în stare onirică”. Aşa spunea Lovinescu. Dadaismul, suprarealismul, sunt ambianţă pentru astfel de manifestări. Lovinescu asemăna plastic manifesatrea cu „o libertate saturnalica de sclav beat” Tristan Tzara, iniţiatorul dadaismului, nu e străin în scrisul lui de maniera asta.
 
Spuneam că a fost o vreme când am încercat să scriu aşa, în tinereţe. Nu am păstrat texte de atunci, dar am asimilat nu procedeul în şine, ci doar libertatea în asocierea imaginativă. Nu de „sclav beat”, ci selectivă, cenzurată de nevoia de claritate în expunerea gândurilor, în crearea atmosferei şi de eleganţa eufonică în poezie (sonoritate plăcută).
 
(…)
  
„sfatul pe care-l ofer de obicei celor pe care îi aud cu chestia asta, este: Citeşte, citeşte cît de multă poezie poţi. Poezie mare, bună.”
  
Da, este cea mai bună soluţie şi singura, cred, pentru a scăpa de teama că am putea copia – paradoxal, nu? Nimeni nu poate incrimina repetarea ideilor, dar forma trebuie să fie originală, iar originalitatea nu se obţine altfel decât filtrând forme, foarte multe forme, cât mai variate ca expresie, dar de cel mai înalt nivel poetic, prin propria personalitate artistică.
 
Un scriitor trebuie să fie un inovator. Tot ce e nou se face din elemente vechi de când lumea. Împletirea lor altfel decât o fac ceilalţi duce la originalitate. Iar aceasta -originalitatea – determină un alt fel de a fi, nu numai de a scrie. Şi invers… Un adevărat cerc binecuvântat!
  
Şi acum, ceea ce mi se păre cel mai important: despre poezia creştină.
  
După mine, problematica trebuie abordată din două direcţii. Generic, avem de-a face cu două componente: poezie şi creştinism. Eu îi spun „poezia de inspiraţie creştină”. Dacă pentru componenta poetică trebuie să respectăm norme ale scrierii (chiar dacă asta înseamnă lipsă lor – o normă pentru curente de extremă), pentru componenta creştină trebuie să fim creştini. Adică să-L urmăm pe Hristos. Atunci toată experienţa de viaţă care se va cere exprimată prin scris va avea o singură culoare: aceea a sângelui Său mântuitor vărsat pentru noi.
 
Dacă vrem să analizăm poezia unui astfel de text, privim cuvintele şi meşteşugul potrivirii lor. Dacă vrem să vedem creştinismul, privim pe omul de dincolo de text… Ce vedem acolo? Sunt eu sau tu, sau altcineva, sau este Hristos?
 
Cred că cea mai mare calitate a poeziei creştine este smerenia. Am trăit smerenie citindu-l pe Ioan Alexandru. Un poet creştin nu scrie în principal pentru nume, glorie, bani sau altceva din lumea asta, ci pentru veşnicie. Nu ştiu cum îşi va trăi acolo poezia, sau cum va trăi poezia lui, dar ştiu că dacă ea a fost creată în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos, ea va trăi!
 
De aceea mă feresc acum să cataloghez calitatea unei poezii creştine după creştinismul ei. O fac doar cu privire la aparenţele formale, dar „Dumnezeu priveşte la inimă”!
  
Important este ca un poet creştin să aibe ce arată Domnului, în primul rând. Dacă fondul este autentic, iar chemarea este reală (sunt atâţia poeţi închipuiţi!), poezia asta, fără îndoială, va străluci şi în formă!
  
Pe mine mă bucură şi cei care doar citesc. Înseamnă că-i interesează. M-aş bucura şi mai mult să ştiu că le şi foloseşte.
  
Îţi mulţumesc, F, şi gânduri bune tuturor!
  
Ionatan Piroşca


Cale şi poeme

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 16 martie 2001

Dragii mei,

M-am bucurat să văd două mesaje frumoase în aceeaşi zi. Avem de lucru şi asta mă încurajează. Voi începe cu mesajul lui F, apoi voi încerca să mă apropii puţin de poemele lui T.

(…) Este adevărat că una din cauzele degradării gustului comun rămâne dorinţa de câştig cu orice preţ. Nu putem emite însă judecăţi certe despre activitatea unor centre creştine despre care se presupune că ar avea vreun rol în formarea gusturilor, deci a nivelului de receptare artistică (e vorba şi despre studiourile de înregistrare) atâta timp cât nu suntem foarte bine edificati cu privire la calitatea spirituală a lucrării pe care o fac, la eficienţa demersului lor creştin. Cum ne-ar fi putut ajuta Dumnezeu Însuşi, dacă nu s-ar fi coborât la nivelul nostru, făcându-se „asemeni noua”? El nu ne–a impus standardul Său, ci ni l-a propus, arătându-ne şi Calea.

Nu putem impune standarde, dar le putem forma. Consider că datoria creatorilor creştini este aceea de a-şi plia propria ştachetă astfel că nivelul de acceptare şi de receptare al mediului creştin să crescă, fără că creatorul respectiv să renunţe la excelenţă. Este greu, e adevărat, trebuie multă smerenie şi înţelegere a celorlalţi, dar se păre că asta este singură soluţie.

Saltul de la „ce se cere” la ce trebuie să fie trece prin mintea şi sufletul fiecăruia, şi dacă Dumnezeu însuşi respectă şi potenţează alegerea fiecăruia, noi de ce n-am face-o?

Cântările din cârtea de cântări, chiar şi „predicutele” au rolul lor pe care eu personal nu-l contest. Nu sunt însă de acord cu „sanctificarea” şi declararea lor că fiind singurele forme artistice autentice şi de valoare pentru un creştin. Ce facem cu acela care se bucură din toată inimă cântând o cântare, este cercetat şi zidit sufleteşte ascultând o „predicuţă”, dar în afară adunării tânjeşte după împlinirea intelectuală şi artistică pe care acolo nu le-a găsit?

Ce facem cu sufletele pentru care mărturia mântuirii nu are valoare, dacă nu poartă o haină adecvată pretenţiilor lor intelectuale şi artistice? Sunt astfel de oameni. Măcar pentru salvarea unora că aceştia, şi tot este necesar să existe excelenţă în facerea de literatură creştină.

De acord cu textul citat: „În concluzie, fraţilor, să va gîndiţi numai la ce este adevărat, la ce este vrednic de cinste, la ce este drept, curat şi plăcut, la ce este vrednic de laudă. Dacă este vreo virtute, dacă este vreo laudă, acestea să fie lucrurile la care să vă gîndiţi” (Filipeni 4:8, WBTC).

Dicteul automat este un fel de a scrie poezie (şi nu numai) adus de suprarealişti. Se încerca astfel creşterea expresivităţii la nivel formal în special printr-un control logic mai puţin riguros, lăsând imaginaţia să urmărească liberă conexiunile mai mult său mai puţin aleatorii ale subconştientului… Cred că un student filolog ca T ar fi mai pregătit pentru un răspuns complet.

Iar acum, pe mesajul lui T!

Am auzit când eram militar despre raportul unui ofiţer care scrisese despre un incident petrecut în pavilionul unde fusese de serviciu peste noapte, cam aşa: „…o mână criminală a spart cu piciorul chiuveta din spălător.” M-a amuzat copios formularea. Avea un inefabil al ei. Dacă o mână criminală poate acţiona cu piciorul, o inimă cu ce-şi spune poeziile, mă întreb? Of, poeţii ăştia!

Dragă T, te şi văd aranjând cu inima (mică, zici tu) poeziile astea faine, iar pe Domnul Isus mângâindu-le şi dăruindu-le spre creşterea inimilor altora. Crezi că soarele are nevoie să-şi explice razele?

Poemele tale descriu frumos lumi de dincolo de ţine, dar care îţi poartă conturul. Au expresivitate şi profunzime, iar mesajul nu mi se pare aşa de ascuns cum îl crezi. Nu poţ acuza decât unele mici hibe la nivel formal, o anumită frangere a versului (mai ales în „Luna”) şi poate ceva fine influenţe din Nichita Stănescu (” Dacă mână mea se prăvălea peste privirea ta? / Poate că o strivea…”). Mai puţin reuşită mi se pare „Luna”. Nu ştiu dacă sunt foarte potrivite acele rime „teribile”… (în special în strofele 2,3). Celelalte sunt excelente. Cea mai reuşită mi se păre a fi „Ego” Ai acolo câteva imagini splendide pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu. („adus de spate şi de suflet”, „grădină părăsită-n grabă / de trandafirii albi şi-un tei gângav”)… Am spus deja că eşti poet. Accentuez: unul deosebit!

Cu mână pe inimă,

Ionatan Piroşca


Gânduri şi gânduri…

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 2 martie 2001

Dragi prieteni,

Este dificil să ne întâlnim mai des, nu? Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastră viaţă, şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocupările mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile în aparenţă, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crampei de mângâiere, împlinirea unui vis ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână… Este foarte adevărat. Dar cum acţionăm această părtăşie cu Duhul Domnului? Cum trecem prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm sa treacă momentul de sensibilitate la orbirea altora – care seamănă atât de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic?

Când am văzut mesajul fratelui I, m-am bucurat. Apoi pe al lui T… Iată, mi-am zis, oameni care au ce spune şi care nu se tem să o facă. Iată un viitor pentru literatura creştină în limba noastră. O controversă între două puncte de vedere diferite asupra naturii necesare a literaturii creştine evanghelice nu poate fi decât benefică, mi-am zis, dacă ea duce la elucidarea esenţei care este, după mine, rolul pe care trebuie să-l joace aceasta în lucrarea Domnului. Iata, mi-am zis cu bucurie, oameni care sunt gata să facă ceea ce eu nu ştiu sau
nu pot. Oameni pentru care Dumnezeu are o lucrare şi care sunt conştienţi de asta.

Nu am iniţiat lista de discuţii pentru mine, ci din convingerea că sunt asemenea oameni care pot duce literatura creştină românească acolo unde îi este locul…. Spuneţi-mi, vă rog, m-am înşelat?

(…)

Aştept răspunsurile voastre cu nerăbdare. Fiţi binecuvântaţi!

Ionatan Piroşca


Spre cămările Domnului

decembrie 11, 2007

clas1.jpg

Re: [cuvintelaschimb] Spre cămările Domnului

Mesaj postat pe ClaS la data de 20 februarie 2001
Dragă frate I,

Este cu adevărat o onoare să vă avem printre noi. Vă mulţumesc pentru mesajul bine documentat, foarte serios şi interesant. Observaţiile Dvs. sunt adevarate, dar cred că eu aş fi dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist…

Dvs. spuneţi: „Dacă există talentul condeiului, trebuie folosit.”

Da, este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Sa. Dar în mod specific, în ce ar consta acest „profit”? Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, are doar contribuţia de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface cateva – puţine – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?

Viziunea Dvs. asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simtim că ne doare sau ce tresalta de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne incantă… Şi încercam să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cat de departe, asta cred că ne puteţi spune Dvs. Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrator în via Sa?

Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanitătii, nimeni nu poate nega rolul lor in propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?

Subscriu din toata inima observatiilor Dvs. de mai jos:

„Revenind la mediul ortodox, observă că nu s-a trecut pe acolo: reforma, provocarea evanghelicilor. Dar a sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa. Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii”.
„Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii s-au facut ei înşişi după cum au simtit chemarea.”
„Toata teologia de care noi depindem în propovaduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog – Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui dacă nu ar fi scris?”
„Ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care o vreme iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris.”

Aici daţi-mi voie să accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine aplicate unor situaţii foarte concrete, într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:

„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc,
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte. Vai de ei!
Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi,
şi se îndoapa de-a binelea;
nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare, cărora
le este păstrata negura întunericului pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spuneţi:
„Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana ca să putem scrie. Nu trebuie să acceptăm ideea ca numai aparţinând bisericii traditionale ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiintarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”

Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpata de o religie tradiţională, dar neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistica. Dacă prima este promovată cu măiestrie de câteva edituri excelente, poezia creştină evanghelică, de exemplu, este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie ca nu sunt mulţi cei care vor cumpăra asa ceva?

Daca un autor s-ar face remarcat în străinatate, unde balanţa confesională înclină altfel, n-ar fi oare revendicat de cultura românească şi însuşit de ea ca valoare, fără să mai ţină cont de apartenenţa religioasă? Dar cine să-l traducă pe un astrfel de autor? Oricum. editurile nu par a-şi fi propus aşa ceva… Ar fi asta o cale viabilă? Ce părere aveţi? Că ar fi o mărturie puternică, asta e clar!

Eh, ce de probleme se pot aduna, dacă dorim să facem ceva…! Vă mulţumesc din nou, frate I, şi doresc acelaşi lucru: Dumnezeu fie cu noi!


Oameni noi, noi idei

decembrie 10, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 29 ian 2001

Draga T,

Şi noi te salutăm şi îţi spunem Bine ai venit! Ne bucuram să aflăm despre tine.
Da, preocuparea de a vedea poezia creştină de inspiraţie biblică strălucind în curcubeul literaturii româneşti alaturi de Sorescu, Stănescu sau alţi
poeţi contemporani, preocupare care a avut în Ioan Alexandru un superb purtător de drapel, „ne mănâncă”, aşa cum chiar fratele Alexandru spunea atat de frumos într-o poezie, cu referire la Duhul Sfânt.
Da, Duhul Sfant ne mănâncă, iar gustul nostru vrem să fie de vers frumos şi de mândria Evangheliei.
Fii binevenit, (…) şi îţi mulţumim!

Mesaj postat pe ClaS la 10 februarie 2001

Re: [cuvintelaschimb] O noua provocare
T, îţi mulţumesc pentru intervenţie.

Ai dreptate, un critic nu trebuie să fie şi un bun scriitor, neapărat… Iar pentru a spune dacă-ţi place sau nu un text literar, nici nu e nevoie de
multe cunoştinte de teorie literară.Este foarte importantă insă, lectura. Îmi amintesc de vremea când frecventam cenaclurile literare. Fiecare îşi spunea liber opiniile, iar autorul „le culegea” şi căuta să se transforme astfel încât să mulţumească pe cât mai mulţi. Şi cum fiecare avea bagajul lui de lecturi şi autori preferaţi,autorul cu pricina căuta să-i citească pentru a înţelege de ce sunt aceştia mai buni.

Este adevărat că cei mai mulţi cititori, mai ales în bisericile noastre, nu sunt obişnuiţi să lupte cu textele. Au predicatori care o fac pentru ei. Aceştia sunt, probabil, singurii „critici” (evanghelici) pe care îi cunosc. Dar aceia care au cu adevărat o preocupare literară aşteaptă mai mult. Aşa devin ei
înşişi „critici”.

Iar critica nu este obligatoriu negativă. Ea doar surprinde mecanisme ale exprimării artistice, deceleaza trăirile induse de idei şi imagini artistice.
De multe ori am vrea să ştim şi de ce ne place un text, o poezie… Atunci devenim „critici literari”. Aproape toţi cititorii fac un fel de critică
literară cand încearca să înţeleagă ceea ce citesc… Filip a fost un fel de critic literar atunci cand i-a tălmăcit Scripturile famenului etiopian.
Nu trebuie să ne fie frică să spunem ce înţelegem – dacă inţelegem ceva – într-un text.

În ce priveşte atitunea din bisericile noastre faţă de poezie, trebuie spus că problema este foarte dureroasă. Am trăit ani de zile cu iluzia că este
nevoie de poezie în biserici… Trebuie să recunosc că am greşit. În biserici nu este nevoie de poezii, ci de predici. Daca ele iau şi forme rimate şi se folosesc mai des figurile de stil – indicate de homiletica!, sunt numite „poezii”. Dar nu sunt şi nici nu trebuie să fie mai mult decât predici.

Consider un mare deserviciu adus poeziei creştine românesti culegerea lui Mircea Ciobanu intitulată „Poeziile creştinilor români”. Acolo au fost evitate neîntâmplător nume mari ale poeziei adevărate. Chiar dacă multe astfel de texte se situează la graniţa dintre predică şi artă, ele au rămas reprezetative în special pentru exprimarea sentimentului religios, nestrăduindu-se prea mult să reprezinte şi poezia românească.

Ingrată poziţie, pentru un poet creştin român!
Situat între orientarea catre omilie pe de o parte, si liturghie de cealaltă,între nevoia de curăţie cu orice preţ, specific evanghelică, şi de senzaţional
cu orice preţ, specifică majorităţii, el trebuie sa fie chiar mai „senational” decât confratii neevanghelici, pentru a corespunde ţelului oricărei activităţi creştine: o bună mărturie.

Nu vreau să descurajez pe aceia care încearcă să-şi exprime trăirile generate de viaţa lângă Domnul Isus în formă deosebită, dimpotrivă, doresc să-i încurajez în a face acest lucru cât mai bine cu putinţă. De aceea am şi gândit acest cerc literar creştin. Orice mărturisitor al Numelui Domnului trebuie să fie conştient că marturia lui este mai puternică decât dovezile de orice fel ale celor care neagă puterea Sa.

Se pot spune multe lucruri, pot exista o sumedenie de opinii… Haideţi să le discutăm!
Încă o dată, îţi mulţumesc, T…! Ţie şi tuturor acelora interesaţi de o cât mai bună mărturie creştină în literatura românească.

Dumnezeu să vă inspire pe toţi!

Ionatan Piroşca