Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Era la 1 an de la inaugurarea ClaS

iulie 17, 2008

Mesaj ClaS , 12 ianuarie 2002

Nu vreau un mesaj festivist, nu vreau bilanturi, desi se obisnuieste.
Vreau sa stau inaintea Domnului si inaintea voastra cu inima deschisa, cu zambetul pe buze si cu un „Multumesc” intr-o rugaciune.

Pe 12 ianuarie anul trecut (2001) era inaugurata lista noastra. Multumesc pentru sprijinul tau prietenesc si dezinteresat, Dane! Domnul a dat rod stradaniei noastre. La un an de la punerea noastra la cale, avem o carte sub tipar. E de mirare si de cantec de slava pentru darurile si minunile pe care El le face.

Am avut un vis pe care l-am urmat de-a lungul anilor: sa existe un cenaclu crestin. Domnul mi-a onorat acest vis. Si acum, visul nu mai este numai al meu: este al nostru! E o bucurie, sunt anotimpuri si anotimpuri de cuvinte intru rascumparare de vreme, este o responsabilitate, si acum toate acestea sunt ale noastre ale tuturor.

Nici nu stiti cat ma bucur sa vad cum fiecare ajuta pe fiecare, sa vad evolutie in scrisul vostru, sa joc PPPuri unde manusa cu cinci degete a lui Teo ni se arunca spre stragere poetica de mana, sa citesc ultimile creatii ale lui Mario sau Alin…

Nici nu stiti cat invat eu de la voi si cat de aproape va simt, dupa un an.
Mi-am dorit prieteni si am prieteni. Domnul sa va tina, dragilor!
Cant in gand „Multumesc, Doamne! Multumesc, Doamne!”
Hai sa facem un cor!

Doua, trei, si…!


Despre „poezia creştină”

decembrie 18, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 08 iunie 2001

(…)

Ai perfectă dreptate în ce priveşte enunţul analizat. Şi eu aş gândi la fel, dacă… Îmi amintesc că am încercat atunci când am pornit la schimbat cuvinte să arăt ce înţeleg eu prin „poezie creştină.” 

Aş face o întreagă filozofie căutând să determin cât este poezie şi cât este creştinism într-un text. Dacă accept punctul tău de vedere oarecum sctrict, nenuanţat, aproape că nu e relevant ce spun eu. Am experienţa unui Festival de Poezie Creştină pe care l-am iniţiat şi organizat în ’91. (Poate că după un volum colectiv organizăm un festival, ce ziceţi?!).
 
NU pot afirma cu mare siguranţă că acei concurenţi care au primit premii (deci cu cele mai bune texte) erau creştini autentici. Cei mai mulţi erau credincioşi ortodocşi mai mult sau mai puţin practicanţi… Forma poeziei lor era creştină, adică ideile se înscriau în cadrul „inspiraţiei biblice”, care era condiţia participării, dar baremul de judecată a poeziilor a fost calitatea artistică.
 
În ce priveşte antologia preconizată, probabil că majoritatea, dacă nu toţi cei care o vor alcătui, vor fi membri ai acestei liste, sau vor purta girul moral al unui membru, aşa că nu va fi greu să afirmăm că facem o antologie „cuvinte la schimb”… dacă nu ne convine sintagma „poezie creştină”.
 
Cunoşti, probabil, antologia intitulată „Poezia creştinilor români”, alcătuită de răposatul Mircea Ciobanu. El îi numeşte pe cei incluşi „creştini practicanţi”, aduce acolo numai autori minori (nu apar Ioan Alexandru, Voiculescu şi câţiva alţii asemenea) şi încearcă să acrediteze ideea că aşa scriu pocăiţii.
 
Noi credem că nu-i aşa, şi o vom dovedi. Însă nu pentru asta am gândit demersul, ci pentru a slăvi pe Domnul cu ceea ce am văzut că avem bun (şi avem!). Dacă va fi demolată încercarea de discreditare despre care vobeam, nu îmi va părea rău.
  
Deci nu suntem totuşi capabili să judecăm inima autorului citit, numai Dumneeu o vede. Cred însă că poate fi „citit” creştinismul dintr-un text după amprenta pe care o pune pe sufletul cititorului. Poezie creştină este acea poezie care aduce, pe lângă satisfacţia artistică, specifică poeziei în general, sentimente ce-L mărturisesc pe Hristos. Iar El, viu fiind acolo, mişcă spre Sine gândurile şi inima cititorului. Cam asta cred eu că trebuie să fie… Nu?
  
Cu bine,
Ionatan
  


Ce facem cu noi?

decembrie 17, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 06 iunie 2001

Dragi prieteni, nu mă grăbesc. Nu mă grăbesc deloc. Undeva, în căsuţa asta a cuvintelor Dumnezeu are nişte oameni pe care îi pregăteşte aşa cum ştie El, pentru poezie. Le-a dat un dar şi o menire, le-a dat Temelia. Depinde numai de ei cum zidesc pe această Temelie. Dacă zidesc…
Nu mă tem. Nu mă tem deloc. El Îşi va împlini lucrarea. Dar o va face prin noi? Eu am încercat să văd puţin mai departe de vârful peniţei mele (de ecranul monitorului) şi v-am văzut pe voi, căutători cuminţi şi atât de tăcuţi (timizi?) după o inimă a vorbei în toate cele. Ei vor fi, mi-am zis. Aşa că am deschis această listă.
 
Cineva se entuziasma, când am povestit câte ceva despre voi, o poetă care se simţea singură în lumea asta a literelor puţin întortocheate şi alene mlădiate, recunoscând în sufletul ei o Voce care îi explica: „Mai am şapte mii…!”. Şi eu mă bucur. Dar unde sunteţi? Au reuşit brunul şi cenusiul zilelor de trudă să acopere bucuria de a fi împreună? Interesul nostru pentru comunicare a scăzut sub presiunea unui viitor examen, a problemelor de familie, sau speriat de părerile altora? Ce facem cu noi?
  
Ionatan


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan