Daniel, m-ai uns pe inimă cu articolul ăsta.
De mai multă vreme îmi tot stăpânesc impulsul de a-mi justfica (şi) public propria mea poziţie relativ la abordările uneori prea însufleţite (şi care mă rănesc), constituindu-se într-un scrâşnet de roţi neunse dintr-o maşinărie ciudată…
Am fost catalogat ca laş, fiindcă nu am luat poziţie împotriva deconspiratorilor, sau pentru ei, neţinându-se cont de faptul că nu anumiţi oameni sunt marea problemă, cazurile individuale trebuie tratate individual, indiferent de contextul unde se face „judecata”, în biserică sau pe blog (sunt situaţii când se încurcă urât borcanele, luându-se ca ţinte oameni total nevinovaţi, sau chiar bine intenţionaţi în demersurile lor), ci un fenomen, o întreagă perioadă istorică…
Problemele astea însă, tu le tratezi magistral, n-are rost să mai fac şi eu poezie aici…
Altceva mă preocupă de fapt, un alt fenomen mă intrigă: au fost şi sunt oameni care au beneficiat şi beneficiază din plin de avantajele cuvenite luptătorilor împotriva regimului comunist, păstori şi alţi indivizi care s-au împăunat pe nedrept cu merite pe care nu la au…
Care şi-au creat (sau le-a fost creată) în mod cu totul artificial şi chiar vinovat, aură de dizidenţi, aură în care au ajuns să creadă ei înşişi şi care le-a schimonosit sufletul…
Cu ei cum rămâne? Tot aşa, la nivel de fenomen… De aceea nici nu dau nume. Deşi poate că ar trebui, asemenea oameni nu sunt capabili să mai vadă altceva decât groapa cu aspect de aură în care se află.
Întâi am intenţionat să pun asta ca şi comment pe blogul tău, dar ar fi fost observat mai puţin sau chiar deloc. Pentru mine însă e suficient de important, ca să-i dau drumul aici. Eventual putem începe un dialog interblog pe temă… Fii binecuvântat!
PS Nu dau numele ştiute, că nu au posibilitatea să se apere… Sunt atât de… duşi cu pluta, că nici nu cred că i-ar interesa vreodată părerea unuia ca mine…
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
hm ! dusi cu pluta… ! si unde ? la biserica banuiesc !!!
pai ce-ar fi sa-i taiem imprejur ? dar ma tem ca nici nu-i cunoasteti… saracutii de ei !
abia ce au scapat de o belea… si dau in alta. chiar, oare daniel nu stie ca niciodata
nu le-a fost usor ? si la ce bun sa belesti un lup ? ca blana de oaie de pe el
au mancat-o moliile !!! in 18 ani…
pai, bisericuta din deal, aer curat, brazi taiati imprejur de craciun, cu beculete de recunoastere pentru mosu…
Daniel e prietenul meu si mi-a teama ca intra in gura de lup nebelit si de molii neduse la biserica aia din deal 🙂
El Zorit, nu e chiar asa. Nu au fost scosi la pensie decat lupii hodorogiti. „Ailalti” nu-i deosebesti de miei… ba poti sa-i dai exemplu la cat de autentic behaie…
Dragul meu, nu as generaliza. Si iti recomand acelasi lucru. Cel batran de zile ne aude. Oare behaiturile noastre ii plac?
Draga Ionatan,
Intrebarea este foarte buna, dar ma tem ca raspunsul este greu de dat, mai ales atunci cind nu avem toate datele problemei.
Scriptura spune ca ‘lucrurile descoperite sunt ale oamenilor, iar lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu’.
As vrea sa sugerez totusi un alt unghi de abordare. Dar daca noi nu prea avem mare lucru de facut, decit sa na rugam – si asta este deja destul de mult? Poate ca tocmai rugaciunea, aceea de dare pe fata a adevarului, este ceea ce ne lipseste cel mai mult. Este mai usor si ieftin sa ne certam si sa ne acuzam pe bloguri. Rugaciunea insa nu e joaca de copii. De aceea, acolo nu este inghesuiala. Trebuie sa marturisesc ca nici eu nu ma prea inghesui 😦
Dumnezeu cu mila.
Danut
Dragă Dănuţ,
Ştii bine cam ce obidă „mă mâna pe mine-n luptă”. E pentru prma dată, poate doar pentru mine, când sunt rupt între prietenii… De-aia m-am tot abţinut. Am considerat că nu merită preţul… Punctul tău de abordare este cred cel ideal, dar tot frânt între prieteni mă aflu, chiar dacă mă pune Domnul laolaltă. Ce să spun? Înghesui-ne-ar Domnul într-o rugăciune mai flacără! Poate până la urmă alege-s-ar aurul!