Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Dacă n-ar fi iubire

martie 2, 2009

Dacă n-ar fi iubire mai mult ca orice
Mi-aş lua lacrimile şi aş pleca sus pe deal
Acolo unde marginea gândului e
Amăruie de atâta real.

Aş întreba colţul verii despre culori,
Cum Dumnezeu avânta limpezimea
Unei subţirimi albe de uneori
În care-Şi descria înălţimea.

Apoi aş adormi ca un tril încheiat
Până la gât peste pasărea toată
Din care ecouri de zbor preacurat
Să mă străbată.

Şi de n-ar fi iubire, m-aş alungi
Până la-ncheietura sudorii şi toate
În lumea de linişti strâmbe ar fi
Lunecate…

Dar în Tine-i iubire mai mult ca orice
Aşa că suspedealurile au aţipit
Sub talpa ce sunată de dragoste e
Şi de mântuit.


Vindecările

februarie 16, 2009

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.


Dă-mă de ştire

februarie 6, 2009

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…


Bat aerul să facă păsări şi nu face nimic

ianuarie 14, 2009

***
bat aerul să facă păsări şi nu face nimic
bat aerul cu aripile mele de doi bani şi nu face nimic
apoi încep să plutesc dus-întors ca anotimpurile
până unde nu mai înţeleg nici eu

mă întreb de ce Dumnezeu începe mereu
când nu mă interesează decât vâlvătăile inimii
apoi traversează păsări să facă aer din cel respirat
de fulgere cu îngerii dezdoiţi

treci Doamne înainte să vin şi eu
fă paşii mai mici eu nu ning nici nu ard
miriştile iluziei rămân secete dacă nu
plouă realitatea cu iubire cu înviere

şi iarăşi încerc să bat aerul poate măcar dragostea
să iasă din toate astea despre corali numai Dumnezeu ştie
câtă mare se poate apropia de ei
cum Domnul de crucea de la capătul gândului meu


Dumnezeu este dragoste

ianuarie 13, 2009

Ei, mă gândesc că aş putea să mă apropii de subiect încet, încet, să vă prind ca-ntr-o învăluire, dar nu ştiu dacă sunt suficient de abil pentru a proceda aşa. Am momente ca acum, când nu mai pot înainta. Nu fiindcă n-aş şti ce vreau să spun… Parcă aş fi obosit.
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi…


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!