Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Dacă n-ar fi iubire

martie 2, 2009

Dacă n-ar fi iubire mai mult ca orice
Mi-aş lua lacrimile şi aş pleca sus pe deal
Acolo unde marginea gândului e
Amăruie de atâta real.

Aş întreba colţul verii despre culori,
Cum Dumnezeu avânta limpezimea
Unei subţirimi albe de uneori
În care-Şi descria înălţimea.

Apoi aş adormi ca un tril încheiat
Până la gât peste pasărea toată
Din care ecouri de zbor preacurat
Să mă străbată.

Şi de n-ar fi iubire, m-aş alungi
Până la-ncheietura sudorii şi toate
În lumea de linişti strâmbe ar fi
Lunecate…

Dar în Tine-i iubire mai mult ca orice
Aşa că suspedealurile au aţipit
Sub talpa ce sunată de dragoste e
Şi de mântuit.


Vindecările

februarie 16, 2009

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.


Dă-mă de ştire

februarie 6, 2009

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…


Bat aerul să facă păsări şi nu face nimic

ianuarie 14, 2009

***
bat aerul să facă păsări şi nu face nimic
bat aerul cu aripile mele de doi bani şi nu face nimic
apoi încep să plutesc dus-întors ca anotimpurile
până unde nu mai înţeleg nici eu

mă întreb de ce Dumnezeu începe mereu
când nu mă interesează decât vâlvătăile inimii
apoi traversează păsări să facă aer din cel respirat
de fulgere cu îngerii dezdoiţi

treci Doamne înainte să vin şi eu
fă paşii mai mici eu nu ning nici nu ard
miriştile iluziei rămân secete dacă nu
plouă realitatea cu iubire cu înviere

şi iarăşi încerc să bat aerul poate măcar dragostea
să iasă din toate astea despre corali numai Dumnezeu ştie
câtă mare se poate apropia de ei
cum Domnul de crucea de la capătul gândului meu


Dumnezeu este dragoste

ianuarie 13, 2009

Ei, mă gândesc că aş putea să mă apropii de subiect încet, încet, să vă prind ca-ntr-o învăluire, dar nu ştiu dacă sunt suficient de abil pentru a proceda aşa. Am momente ca acum, când nu mai pot înainta. Nu fiindcă n-aş şti ce vreau să spun… Parcă aş fi obosit.
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi…


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Legea lui Hristos

iunie 16, 2008

Filipeni 2:1  Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,
2  faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
3  Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuş.
4  Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
5  Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:
6  El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,
7  ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

Apostolul Pavel, nu unui om îi vorbeşte aşa, ci mai multor oameni. Oameni care îl iubeau, dar nu ştiau să-l iubească deplin, care îl iubeau cu sufletele împărţite, sfârtecate între conflictele din ei şi dintre ei…

Chiar şi când încercau să fie de folos undeva, îşi făceau fală din asta, îşi făceau socotelile cu privire la „ce iese din asta”, aşteptau răsplata, dacă nu erau motivaţi de duhul de ceartă, cu siguranţă erau plini de slavă deşartă.

Domnul nostru nu a preţuit absolut nimic din această lume. Dezbrăcare de sine însuşi înseamnă renunţarea de bună voi la orice urmă de orgoliu şi alte interese mai mult sau mai puţin lumeşti. Poţi merge pe mâna Lui, indiferent ce se va petrece cu tine?

Dacă toţi vor înţelege ce înseamnă „mângîierea în dragoste, legătura Duhului, milostivirea şi îndurarea, îşi vor aduce imediat aminte de ce spune Pavel la Galatenu 2:6: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”


Trei trădări – 3 –

aprilie 24, 2008

Continuare de aici

 

*      *      *

   De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel căruia i-am tăiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină, încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
 

Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă…Să mă bată… Ce-oi fi căutând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toţi vindecaţii, pe toţi înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învăţătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alătura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneţi? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut… Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfărşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să acţionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
 Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul…Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune…Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
 Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate că n-a dispărut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii…! Eu… sunt…acela…!!!


Izgoniţi din dragoste

aprilie 9, 2008

 

Matei 6:18-20 – „Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.Amin.”

Oare Domnul ne trimite, doar ca să scape de noi? Cu ce rost ne trimite?
Ce facem cu viaţa noastră e treaba noastră, spunem.
Dacă nu venea toamna, mă mai punea tata să scutur nucul? Dacă nu dădeau holdele-n pârg, mă mai trimitea la seceriş?

Numai cuvântul lui, şi ar trebui să fie suficient ca să înţelegem că dacă alegem să tăcem „pietrele vor striga” şi că sângele dragilor noştri va cădea asupra capului nostru. Chiar dacă purtăm lumina în nişte vase de lut, ea tot va alunga întunericul. Nu o vor birui puterile întunericului, nicicum.

Şi bucuria asta, care va fi a noastră, va fi deplină. Nu e bucurie mai mare pentru cineva în care trăieşte Hristos, decât a Hristosului din el care creşte. Căci ce altceva e misionariatul? Să Îl „lungeşti” pe Hristos pe sufletele altora care să se facă membre vii în Trupul Său…
Doamne, la ce gimnastică ne supui! La ce acrobaţii! Trupul Tău, ca trupul unui atlet nemaipomenit, antrenat şi desăvârşit, ne încape şi ne cheamă şi ne trimite.

Ne trimite să trăim. Să aducem roadă. Cinci, zece, o sută…, iar El va creşte. Desigur, însăşi viaţa noastră poate fi secera noastră. Câţi oameni nu sunt câştigaţi pentru Hristos doar prin exemplul personal… „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: Sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai presus de ceruri (Evrei 7:26)”

Da, exemplul este El. Şi mai mult: ne trimite pe noi. Ne face preoţi şi ne încredinţează apostolia. „Doamne, şi dracii ne sunt supuşi!, iar lumea îşi îngustează drumurile, îşi scurtează cărările şi îşi aşteaptă minunile. Cine alţii să le străbată şi să le lumineze, dacă nu misionarii? Izgoniţii ăştia din dragoste, care străbat pământul căutând urme… Căci El asigură că e primul izgonit: „Isus le-a zis: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni.” (Marcu 1:17).


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


Nenea, ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?

martie 2, 2008

Îi mulţumesc Corinei pentru ultimul frumos pps pe care mi l-a trimis. Nădăjduiesc să i se întoarcă sub formă de mărţisor.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam…

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe…

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii… Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că „sifonul este o apă cu picăţele„… Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: „Nenea, ‘da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?”

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş… 

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.


Blogul lui Hristos

februarie 13, 2008

Ce-ar fi, mă gândeam eu, dacă bloggerii pocăiţi ar face împreună un singur blog în lumea virtuală, aşa cum fac împreună un singur trup în lumea spirituală, trupul lui Hristos…

Şi dacă acesta s-ar numi „Blogul lui Hristos”.

Tot felul de indivizi vin cu tot felul de bloguri: al lui Eminescu, al lui Ceauşescu, al lui Creangă sau al lui Vlad Ţepeş, de ce n-am face şi noi „Blogul lui Hristos”?

Dacă suntem   „cu aceleaşi gânduri, simţind cu alţii, iubind ca fraţii, miloşi, smeriţi” (1 Petru 3:8) şi sfinţim în inimile noastre pe Hristos ca Domn şi „totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă” (1 Petru 3:15), şi nu l-am ţine pe wordpress, ci pe Golgota, ca dacă e să se suie undeva, atunci să fie o cruce sus, nu ar fi o utopie, nu?

Ce ar cuprinde blogul lui Hristos?  

„Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” (Filipeni 4:8) Da, Petru şi Pavel ştiau să facă bloguri!

Domnul nostru s-a rugat: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

El ştia cum e cu blogurile. Ştia cât de mulţi oameni se vor amăgi pe ei şi vor amăgi pe alţii cu închipuiri de viaţă, nu veşnică, ci virtuală, o viaţă altceva, o înşelătorie care le va da impresia că s-au transferat într-un fel de veşnicie personală secretă, inatacabilă, inestricabilă, aproape ocultă.

De ce n-am face „blogul lui Hristos?” Un loc unde fiecare să-şi aducă iubirea pentru El şi pentru fraţii lui, iubirea faţă de semeni, faţă de oamenii lumii acesteia care nici măcar nu ne recunosc a fi de-ai lor, şi e normal să nu ne recunoască… Pentru că:

„Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu Sunt din lume, dupăcum Eu nu Sunt din lume. Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Ei nu Sunt din lume, dupăcum nici Eu nu Sunt din lume. Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; -pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

Tată, vreau ca acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”


Pieirea dragostei

februarie 6, 2008

Flori stropite cu alean parcă sunt cocori,
Când cu dragostea-nţeleg soarele în zori,
Când durerea este leac pentru hoinăreli
În pustia unei lumi unde-ades te-nşeli.

Trec priviri şi trec la pas peste om şi drum
Să-l cuprindă, se întrec frunzele duium.
Dintr-o toamnă parcă-l ia şi îl toarnă dus
În potire de uitări şi culori ce nu-s.

Mai adânc decât orice, prinse-n răsuflări,
Trupurile li se duc, parcă-s lunecări
De umbrite şiroiri peste-o viaţă ce
Nu se poate sfărâma, că iubire e.

Şi aşa înveşnicit omul s-a acuns
În frunzare de-nserări şi de nepătruns.
Frânge-se-nvelişul lui, dar va-nfăţişa
Doar iubirea ce-a rămas, Domnului, cândva.

A zburat spre alţii şi aripi i-au crescut
Chiar de fost-au fluturări şi zvâcniri de lut?
A-nţeles că pe pământ nu va risipi
Din iubire chiar nimic, dacă va iubi?


Iarna de altădată şi dragostea dintâi

februarie 4, 2008

Corina este invitata mea de astăzi.

Corina este o fată din Bucureşti care are un obicei deosebit: să-şi bucure în fiecare dimineaţă grupul de prieteni cu ceva frumos. Am plăcerea să mă număr între aceşti prieteni, şi vă mărturisesc că abia aştept în fiecare zi să văd cu ce ne mai bine dispune Corina.

Într-una din zilele astea ne-a trimis un pps care nu doar că m-a bine dispus, dar chiar m-a predispus la meditare. Am aranjat totul ca film şi o invit pe Corina să vă bine dispună şi pe voi. Şi poate să vă stârnească nostalgii.

Ce căldură ne-a inundat inimile… Doamne, câtă bucurie şi pace, cât orizont dezmierdat de fulgi şi câtă străduinţă de aer curat şi alb ne ameţea… Toţi oamenii ne erau fraţi şi toate animalele parcă ieşiseră din ieslea Naşterii Domnului.

Nu mai exista frig pe lume, nici mâini îngheţate, doar căuşul cald al unei respiraţii ca din cer, bucurie de copilărie încotoşmănată în haina privirii lui Dumnezeu… Nu-i aşa că seamănă cu dragostea dintâi, iarna asta? Orice iarna care vine din copilărie e o memorie de dragoste dintâi necolţuroasă, moale ca zăpada proaspătă, în care te arunci şi te îngropi râzând fără să ştii exact de de.

Dragostea aceea când ne dădeam în întregime altora ca unor cântări de îngeri deasupra Betleemului…

Doamne, dă-ne iarăşi fierbintea iarnă a dragostei dintâi!


Poezie despre un vis

ianuarie 19, 2008

Umblet divin

Cutremur larg de cedri-i în cetăţi
Şi ape frânte curg în poarta lor.
Mă târguie arginturi dintre nopţi:
Tu le spui zile, eu le spun culori.

Aş mângâia privirea-ţi de pe vânt
Cu mori albastre şi cu grâu topit…
Dă-mi, Doamne, înc-o urmă pe pământ,
O pasăre ascunsă-n ciripit,

Un firicel de meterez sub nori
Din care turnul inimii să bea,
În împrejurul urmei să cobori,
Să-i tai conturul Tu, cu talpa Ta.

Şi adâncimea clipei să i-o-nscrii,
În care viaţa zi de zi să plouă
Din linişti harul unei poezii…
Iar urma mea să fie iarăşi două.