Nu ştiţi ce mult Îi pasă?

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizi radioul şi auzi o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Există, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi, pentru că e ceva necunoscut, au fost trimişi acolo căţiva doctori să cerceteze.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”

Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.

A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…

Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”

Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.

„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest  moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”

Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat

Publicitate