Taina primilor paşi (4)

Bunicii de la Duca (aşa se cheamă satul) erau foarte săraci. O căsuţă din lut, acoperită cu stuf, un grajd unde nu intram prea des şi doar când ne fugăream în joacă, eu şi fratele meu, o viişoară alături, aproape de un canal de irigaţii unde am omorât odată un şarpe… Era cam pe vremea când înceream a umbla pe bicicletă. Avam unde alerga în voie. Drumul de ţară, pustiu mai mereu, apoi şoseaua, nu prea umblată, rar câte o maşină, tractor sau căruţă aveau treabă pe acolo, pe drum spre oraş, era un loc ideal să exersez pedalatul. Cu datul din picioare mă învăţasem, căpătasem şi echilibrul necesar, problema însă rămâneam eu însumi.
Într-o zi m-am hotărât să ma duc cu bicicleta din sat, unde stăteau un rând de bunici, la celălalt rând de bunici, alături de care stăteau şapte din verişorii mei, copiii lui nenea Gicu, undeva spre centrul comunei. Tare doream să le arat cât de bine merg eu pe bicicletă… Aşa că plin de entuziasm, fără să-i spun bunicii, am luat bicicleta – nici asta nu mai ştiu a cui era, că n-am avut niciodată bicicleta mea – şi am plecat. Era cald, soare, drumul până la şosea era desfudat şi plin de hârtoape rămase de la ultima ploaie, viile se rotunjeau în boabe mari şi negre pe alături, iar câinii mă lătrau vijelios când treceam, da nu-mi era frică de ei, că eu zburam, toate erau pe măsura încîntării mele. Nu mi-a luat mult să ajung pe şosea. Ei, acum începea fericirea! Drum lin, ca-n palmă, liber, numai al meu. Dădeam din picioare ca un apucat. Doar undeva departe, ca un punct neînsemnat, era un om singur. Mergea şi el undeva. Nu ştiu unde. „Cred că apuc să-i arat ce bine merg eu pe bicicletă înainte să ajungem la primele case”, m-am gândit. Şoseaua era lată şi netedă. Tata îmi povestise că era copil când privea cum treceau pe aici tancurile ruseşti în 44, iar tanchiştii întrebau „Gde Berlin?”, iar ei, copiii, arătau încolo, încolo, de parcă ăia n-ar fi ştiut încotro e războiul… Acum zburam pe bicicletă spre punctul care se mărise, părea a fi un ţăran singur şi chelios cu o cămaşă vineţie. „Numa să nu dau peste el!”, m-a speriat un gând.. dar la câtă şosea aveam înainte, era puţin probabil. Pedalam cu spor, bucuros nevoie mare. Bătea un vânt uşurel şi blajin cum numai vara poate să bată, atât cât să răcorească un biciclist vaşnic ca mine. Mă apropiam văzând cu ochii de punctul umblător de pe şosea, deja îl puteam recunoaşte pe unchiul meu. Un gând de frică îmi dădea târcoale. Ce surpriză aveam să-i fac! Daca ar fi fost cu tractorul, că era tractorist la SMT, i-o luam înainte. Numa să nu dau peste el… Ei, da asta chiar era o problemă! Eram chiar în spatele lui, iar mâinile mi se blocaseră. Cât era şoseaua aia de lată, îmi rămăsese o singură linie, şi aia ducea în bietul meu unchi. Eram îngrozit. Nu mai aveam pic de voinţă. Nu mai aveam nici măcar voce. Nu mai puteam frâna. Şi chiar i-am făcut o surpriză! L-am lovit în plin. Amândoi am căzut ca nişte popice. Ce a urmat nu vă mai spun.
Acum râd. Dar nu o dată am păţit aşa… Românul are o vorbă: „De ce ţi-e frică nu scapi.” Şi chiar e adevărată, dacă ţi-e frică. Blocajul indus de frică însă, poate fi evitat. O soluţie nemaipomenită e rugăciuinea. Dacă aş fi reţinut cuvantul care spune „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” (2 Timotei, 1:7), nu m-aş fi blocat şi l-aş fi putut evite pe unchiul meu… Bine că nu era cu tractorul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: