Balaamica vedere

Îmi plăcea mult psihologia, în liceu. La alte obiecte nu mă omoram cu învăţatul, la matematică nu învăţam mai niciodată, dar la psihologie nu mă întreceau mulţi. M-am hotărât să urmez psihologia. Trăgeam tare, în anul patru profesoara mă punea pe mine să predau, la unele ore. Şi câte nu învăţam acolo… Că sufletul omului nu e decât o funcţie a materiei superior organizată, că noi suntem dumnezeii gândirii noastre, că… Totul era altfel decât spunea biserica. Scriptura? Nu ştiu, era treaba altora. Nu se cerea la examen.
Sub pretextul apropierii examelor nu mai mergeam la Adunare. Acolo nu mi se oferea nimic interesant. Acolo se vorbea despre păcat, era descoperit şi te făcea să mori de ruşine în inima ta. Părinţii sau pastorul nu erau interesanti pentru mine. Nu mai aveam ce să ne spunem. Cred că aveam vreo 19 ani când am cerut excluderea. Tata mi-a spus profetic: „Tu Îl părăseşti pe Dumnezeu astăzi, Ţi-l aduci împotrivă.” „Exclus! Ce-mi poate face acest Dumnezeu?” i-am răspuns. „Tânăr sunt, deştept sunt, de învăţat am învăţat, n-are ce să-mi facă!” Apoi mi-am pregătit dosarul pentru înscrierea la facultate şi l-am trimis la Iaşi. Nu mai ştiu cine îmi spusese mie că acolo şcoala de psihologie era mai bună ca la Bucureşti. Repede după asta am primit un răspuns: „Nu se mai fac înscrieri pentru psihologie. S-a desfiinţat facultatea.” Ce se întâmplase?
Auzisem şi eu despre Mişcarea Transcendentală. Nu cunosc dedesupturile politice, eram prea tânăr, dar se pare că asta a determinat mânia „conducătorului iubit”, care a dat decretul ce consfinţea desfiinţarea facultăţilor de pedagogie şi psihologie, unea filozofia cu istoria… Era în vara lui 1977. Visele mele s-au spulberat. Dar era mâna lui Ceauşescu, nu? Care Dumnezeu? Tare greu am priceput că El lucrează în multe feluri. Că nu e nimic care să-I stea împotrivă. Tata avusese dreptate. Dar n-aveam ochi să văd. Ca Balaam înainte să vadă realitatea lui Dumnezeu şi să cânte despre ea. Nu-i aveam încă.

Publicitate