Al Tău bal

ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


Nu pot…

iunie 9, 2009

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.


Mai mult, din ce în ce mai mult

mai 21, 2009

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!


Te caut

martie 23, 2009

Te caut ca pe mâna mea cea dreaptă,
Cum o săgeată îşi caută căprioara
Cu traiectoria ei înţeleaptă
Ce traversează prin căldura ei, vara.

Te caut de parcă n-aş avea chip
Şi aş vrea să-mi străpung unul din flori
Cum îşi străpunge marea nisip
Sau zborul în toamnă, cocori.

Te caut până la arcuire
Deasupra fiecărei ore ce pe tâmple mă doare…
Ştiu că Te voi găsi într-o înviere de renumire
În care stai în picioare.

Atunci voi închina finicii fericirii
De parcă toată viaţa am închinat finici.
Asta e nesfârşirea iubirii:
Când intrarea în ierusalim e aici.


Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule

ianuarie 27, 2009

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule


Roiuri de ani ca rostirile

ianuarie 20, 2009

După ce ne-am vârstat cu de toate
Ca o felie de realitate inconştientă,
Ne-am măsurat vârstele de departe
Şi viaţa lor am găsit-o absentă.

Eram ca un cal mural de pe pereţii tăcerii,
Nimeni nu-şi mai amintea cine ne-a pus
În culorile triste ale îndoielii,
Cu orgoliile în sus.

Colmatam zile de aprilie sau de altceva
În albia înapoierii noastre-n goliri,
Că iubirea aproape că nu mai conta,
Oricât eram de nuntiri.

Oricât eram de zăbreliţi în durere,
Şi oricât ni se păreau ele de aur curat,
Cineva tot încerca dinăuntru să spere
O afară de niciodat’

Şi uite-aşa ne-ai luat de pulsul aproape rupt
Şi în grădina Ta ne-ai înflorit obosirile,
Că nu mai trec anii pe dedesubt,
Ci roiesc între noi ca rostirile.


A trebuit să-mi fac loc eram singur cu stingerea mea

ianuarie 18, 2009

***
a trebuit să-mi fac loc eram singur cu stingerea mea
pe lături creşteau plopii cu trese de dor
majurii însingurării
Dumnezeu făcea semn cu arhanghelul mihail
ciupeau norii aerul rămas în urma combinelor ploii

a trebuit să-mi fac loc alergam după himere după cai verzi
zicea tata scoţându-mă de la naftalina istoriei
ca pe un cap de acuzare în procesul morţii cu zile
cineva trântea uşa de perete ca să-mi fac loc
şi o şuviţă de suferinţă răsuna-n prag

nu am înţeles ce însemna poziţia de drepţi
până nu am fost pus pe crucea unei smerenii oarbe
apoi am început să-mi fac loc şi mie acolo
ca oricărui cui în deplinătatea rănii
Doamne vino mai lângă mine că-mi este frig


Bat aerul să facă păsări şi nu face nimic

ianuarie 14, 2009

***
bat aerul să facă păsări şi nu face nimic
bat aerul cu aripile mele de doi bani şi nu face nimic
apoi încep să plutesc dus-întors ca anotimpurile
până unde nu mai înţeleg nici eu

mă întreb de ce Dumnezeu începe mereu
când nu mă interesează decât vâlvătăile inimii
apoi traversează păsări să facă aer din cel respirat
de fulgere cu îngerii dezdoiţi

treci Doamne înainte să vin şi eu
fă paşii mai mici eu nu ning nici nu ard
miriştile iluziei rămân secete dacă nu
plouă realitatea cu iubire cu înviere

şi iarăşi încerc să bat aerul poate măcar dragostea
să iasă din toate astea despre corali numai Dumnezeu ştie
câtă mare se poate apropia de ei
cum Domnul de crucea de la capătul gândului meu


Dumnezeu este dragoste

ianuarie 13, 2009

Ei, mă gândesc că aş putea să mă apropii de subiect încet, încet, să vă prind ca-ntr-o învăluire, dar nu ştiu dacă sunt suficient de abil pentru a proceda aşa. Am momente ca acum, când nu mai pot înainta. Nu fiindcă n-aş şti ce vreau să spun… Parcă aş fi obosit.
Hai, fii sincer până la capăt, îmi spun. Eşti confuz. Da, trebuie să mărturisesc că sunt confuz. Dacă scriam poezie, ar fi fost altceva. Legam, până la urmă, vorbele. Dar aici mi-am propus să fiu cât de exact se poate. Exact, într-o lume de gânduri…
Niciodată nu uit că spun ceva, că eu sunt cel ce spun. Eu? Sau cel pe care vreţi voi să-l auziţi?
Şi vreau să spun corect, adevărat şi frumos. Aşa că mă necăjeşte să nu fie chiar aşa mereu. Aş fi vrut să vorbesc acum despre dragostea lui Dumnezeu. Cum nu poate El să fie altceva. Eu numesc „dragoste” ceva ce este El. Când fac asta, Îi spun pe Fiinţă, mai degrabă decât pe Nume. Care Nume este chiar Fiinţa. Nu-i aşa că-s tare confuz? El Se prezintă ca „Cel ce sunt”. Pur şi simplu. Mai pur şi mai simplu de atât nu se poate. El este întreg arsenalul de calităţi pe care I le atribuim noi şi mult mai mult. El este în fiecare cuvânt al Scripturii, în fiecare învăţătură a ei. El este voinţa şi înfăptuirea tuturor lucrurilor, începutul şi sfârşitul lor. El este dragoste. Nimic din ce nu înseamnă dragoste nu poate vorbi clar şi luminos şi adevărat despre El.
O logică inversă mută inimile oamenilor de la felul de dragoste care Se cheamă Dumnezeu, acela care L-a determinat să aleagă facerea lumii şi mântuirea ei. Ei nu mai ştiu să iubească fără să se cocoţe pe iubire strigând „E a mea! De la mine din suflet… Trebuie să mi se plătească pentru ea, măcar cu aceeaşi monedă!”
Ştie cineva cum este să fii iubire? Nu să ai iubire, ci să fii? Nu pot să-L cunosc pe El şi să nu ştiu să fiu iubire. Dar privesc la Isus. Da, n-au fost oameni proşti Darwin şi ceilalţi închipuitori de evoluţie. Numai că au neglijat un aspect: că evoluţia, cu legile ei de supravieţuire cu orice preţ, de impunere a celui mai puternic, n-ar permite apariţia unui Isus. Şi cu atât mai puţin dăinuirea creştinismului. Pentru că până la urmă istoria e făcută de biologic. Iar viaţa omului e viaţă de animal evoluat, spun ei, oamenii ăştia deştepţi.
Dar istoria e o sumă a vieţilor omeneşti. O sumă de biologic, sau biologicul măsurat în timp. Cum pot legile evoluţiei să favorizeze apariţia iubirii aproapelui, aşa cum a propovăduit Domnul Isus? Dacă El a fost un „mutant”, în nici un caz mutaţia nu era de natură să se impună. Ar fi murit o dată cu El. Vedeţi ce-a ajuns „Chipul şi asemănarea”? Nu mai ştie a cui e. Caută să fie ca Dumnezeu, ca şi când n-ar fi!
Iubirea nu are decât o Lege, fiindcă ea este această Lege. Ea însăşi este o mutaţie. În situaţia în care evoluţia nu conduce la nemurire, cum ar fi normal, fiindcă nu a fost om în oricare etapă istorică ne-am plasa, să nu tindă către aşa ceva, de ce nu L-am crede pe „mutantul” Isus?
Chiar evoluţia m-ar împinge să-l aleg pe Isus: e cea mai extraordinară mutaţie care ar putea apărea. Dacă nu mă coduce la a tânji către viaţa fără de moarte, evoluţia e o minciună în ea însăşi. Premizele sunt greşite, metodele sunt greşite, finalitatea e falsă. Dacă nu-mi oferă Mutaţia care-mi asigură viaţa veşnică, ci se termină într-un acum şi aici lamentabil… Dacă ar fi să mai fiu obligat o dată să aleg în ce să cred, aş alege evoluţia care trece prin Isus. E o evoluţie deplină. Singura evoluţie deplină.
Wurmbrand pomeneşte undeva un exemplu cu oile care, deşi nu se înmulţesc aşa de mult ca lupii şi nu posedă calităţile aceastor prădători, nu au fost eliminate de supravieţuirea celui mai tare… Deşi nu mi se pare complet, ar trebui să luăm în calcul şi un alt aspect: echilibrul ecologic, este totuşi de amintit, odată ce mi l-am amintit…
Evoluţia aşa ar cere. Să piară cel slab, când altul mai tare se confruntă cu el. Poate chiar aşa şi e… În cazul acesta, cel mai tare e Hristos!
Vă place sau nu, fie cum credeţi voi. Eu scriu mai departe. Fiindcă un jurnal nu e scris să placă. Un jurnal e un jurnal. Şi credeţi-mă, îmi e extraordinar de bine, scriindu-l. Mai bine chiar ca atunci când scriu poezii…
Hei, dar vorbeai despre Dumnezeu, că e dragoste, nu despre Isus. Cum ai putut încurca lucrurile? m-ar putea întreba unii. V-am mai spus, dragii mei, că eu îl vreau pe Isus Cel din Scriptură, pe Cel care a spus „Eu şi Tatăl una suntem.” Ajungem şi acolo. Dacă v-am plictisit, vă puteţi odihni un timp. Dar nu uitaţi că acum vorbim despre iubire.
O iubire este ceva fără de care simţi că nu poţi trăi. Pentru care ai da tot. Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „Zis şi făcut!” Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ce a dat dovada dragostei sale prin fapte, salvând-o pe ea de la moarte cu preţul vieţii lui. Abia atunci, sorbindu-i ultima suflare, a înţeles ea semnificaţia cuvintelor lui si a constatat cu voce tare „Zis şi făcut!”.
Înţelegem noi „Zis şi făcutul” lui Dumnezeu? Căci asta e iubirea despre care vorbeam. El ne spune mereu „Zis şi făcut!”, iar noi nu pricepem ce vrea să spună, de ce nu vorbeşte clar. Nu pricepem că El ne vorbeşte prin fapte. Prin universul întreg, prin noi înşine, prin El Însuşi… S-a dat pe Sine în Fiul Său, ca să-L vedem şi să credem. Ca să înţelegem ce înseamnă iubirea Lui. Îi spunem „Te iubesc!”, iar El răspunde mereu „Zis şi făcut!”. Dacă n-am înţeles ce înseamnă acest „Zis şi făcut!” al Lui, Îl răstignim pe Hristos pentru noi a doua oară…
Dumnezeu este dragoste. Nu e o dragoste doar comunicată, ci este una vie, făptuită. Noi nu ne mai săturăm să ni se spună „Te iubesc”, dar câţi îngelegem că adevărata iubire tace şi face? David scria în psalmii săi că „ce spune El se face, ce porunceşte El ia fiinţă.” El este dragoste salvatoare de la moarte. Dragoste care se execută, nu se discută. Soldaţii ştiu cum e cu ordinele. Un ordin se execută, nu se discută. Dumnezeu e propriul Său ordin. El este Domnul Oştirilor. Nu e extraordinar? Cum să nu scriu despre asta?! Chiar dacă nu e doctă scrierea, chiar dacă nu e poezie… Aş vrea să înţelegem toţi…


Dumnezeu este Duh!

ianuarie 12, 2009

Jurnalul scrierii iubirii 04

E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înaintăm cu paşi mici… Duh infinit şi perfect, învăţăm noi, de parcă L-am putea învăţa. Măcar dacă ne-am putea închipui un duh perfect. Ca să nu mai vorbesc de infinit. Eu, cu măsură ştiută, limitată, la pantofi şi la pantaloni… Aşa o fi? Aşa trebuie să fie, dacă atâţia înţelepţi au spus-o. Infinit şi perfect… Poate mintea noastra cuprinde…?
Dar cu siguranţă că nu L-au putut vedea. Fiindcă prin definiţie un duh e ceva ce nu se vede. Nu poate fi perceput cu simţurile noastre. Putem vedea ce face, putem auzi ce spune, Îl putem primi în mintea şi în sentimentele noastre, putem stabili relaţii cu El, aşa cum stabilim cu orice altă persoană, numai că nu putem şti cum arată. Şi totuşi ni se spune că purtăm chipul Lui. Am tot căutat să văd ce spun înţelepţii despre asta. Şi i-am găsit întrebându-se. Aşa că am început să mă întreb şi eu.

Şi aşa am mai făcut un pas în aventura pe care v-o povestesc. În Scriptură ni se spune despre un Dumnezeu care vede, aude, face… şi că e Duh. Un duh care vede, aude, face. Seamănă cu ceva foarte cunoscut de mine. Şi eu văd, aud, fac. Nu-s oare după chipul Lui? Dar eu am ochi, am urechi, am mâini. O diferenţă ar fi că eu nu sunt duh. Ce numesc eu duhul meu e ceva ce pare a se descurca fără ochii şi urechile şi mâinile mele. Şi totuşi sunt alcătuit după chipul şi asemănarea acestui Duh. Diversele teorii despre cât şi cum a mai rămas, dacă e mai rămas ceva din chipul acesta, după căderea omului, despre distorsionarea lui sau despre incapacitatea omului căzut de a-i mai percepe prezenţa, atâta vreme cât nu am textul scripturii care să mă edifice, nu m-au convins.
Eu cred, pur şi simplu, că el este. Că ceva creat de Dumnezeul infinit, de existenţa Sa totală şi veşnică, nu poate să fie mai puţin decât e. Adică un chip şi o asemănare. Un cuţit e un cuţit. Nu poate deveni lingură sau pâine. Te poţi hrăni cu ajutorul lui şi poţi trăi. Dar altul te poate înjunghia cu ajutorul lui şi poţi muri. Asta s-a întâmplat, cred eu, cu „Chipul şi asemănarea”. A încăput pe mâna altuia. Cuţitul care am fost creat a intrat pe mâna unui criminal şi e acum o dovadă a crimei făptuite. Cum? Când? De ce? Vom mai vorbi.
Dar înţelepţii se întrebau… Şi m-am întrebat şi eu: dacă El vede, nu înseamnă nici că are, nici că n-are ochi. Înseamnă că vede. Că posedă funcţia vederii, deci… Dacă El face, nu înseamnă că are sau n-are mâini ca ale mele, ci că are puterea de a face. Ce ne aseamănă? Funcţiile. Deci El a transferat anumite principii de funcţionare de la Creator la creaţie? Şi apoi mi-a dat suflare de viaţă. Viaţa este principiul Său fundamental. Suportul vieţii Lui este viaţa Lui Însăşi. Domnul Dumnezeu mi-a dat Suflare din sufletul Său viu. Fluidul veşnic al Vieţii Sale a curs în forma de lut care eram, însufleţind-o. Suportul vieţii mele trupeşti este sângele. M-am gândit la semnificaţia jertfelor în Vechiul Testament şi la jertfa lui Abel, cea plăcută Domnului. La sângele vărsat al Domnului Isus, care poate mântui datorită proprietăţilor sale sfinte.
Şi nu mi-a fost greu să mă întreb mai departe. Eu am ochi fiindcă El vede? Am mâini, fiindcă El face? Am sângele fiindcă El e viu? Sunt eu până-n cele mai mici amănunte biologice, după chipul şi asemănarea Lui? Nu ştiu… Îi las pe înţelepţi să se pronunţe, când vor termina cu întrebările. Eu cred că nu voi termina niciodată. Dacă ştiţi mai multe despre asta, spuneţi-mi şi mie.
Poate înţeleg de ce atâta omenire iubită atât de mult trebuie să sufere… De ce remediile găsite şi folosite de-a lungul veacurilor împotriva suferinţelor de tot felul apar mereu ca arme cu două tăişuri. De ce dragostea devine ură, pacea devine război, o plantă inofensivă, vie şi frumoasă, devine otravă, viaţa devine moarte… Poate înţeleg…
Şi uite-aşa, din întrebare în întrebare, mă îndreptam către poarta cetăţii. Cetatea de Scaun. Ce voi găsi înăuntru, cum va fi traiul, cum e Împăratul?
Cartea a rămas deschisă acolo unde m-am oprit aseară. Cartea despre soare. Tăciunul aprins îmi arde gura. Nu pot să tac. Trebuie să ţip. Chirurgul şi-a ascuţit bisturiul, îmi spun. Ce de răniţi a adus istoria la porţile cetăţii!


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Cele dintâi roade

septembrie 23, 2008

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul acesta, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie distrus, fiindca şi-a asumat ratarea. Înlocuit. Răscumpărat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…”

Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.


Aroma de Dumnezeu

iulie 15, 2008

Întrebaţi-mă despre mine. Cât adevăr vă voi spune şi cât va rămâne nespus? Cât adevăr despre Sine ne-a spus Domnul nostru? Pe tot, veţi răspunde. El este Adevărul. Da? Cât cunoaştem şi cât nu, despre Dumnezeu? Aşa şi cu mine… Bineînţeles, la scară, şi luând în considerare că şi voi sunteţi oameni. Adică… tot la scară! 🙂

Eu am un mare avantaj: pot spune în poezie acele lucruri despre mine pe care nici eu nu le ştiu exact, fără să mint. Uneori lucrurile pot fi spuse doar atingându-le. Aşa făcea Domnul Isus când vorbea în pilde. Sau când vindeca bolnavii, atingându-i: vorbea despre o realitate a Sa, realitatea Împărăţiei Sale.

Într-o zi, orice floare de tei se rupe şi cade. Rămâne parfumul ei să mai spună ceva, un timp… Orice gând despre tei sugerează, presupune AROMA de floare de tei. Isus Hristos e AROMA DE DUMNEZEU! Aromele nu mor niciodată. Parfumul unei flori dispare. Aroma însă e ideea despre puterea unei flori, mai mult, însăşi împărăţia acelei flori. Ea nu poate dispărea. Aşa cum nu dispare o oglindă când încetezi să te priveşti în ea.


Scrisoarea de dragoste a Tatălui

mai 4, 2008

Strigătul inimii unui tată de la Genesa până la Apocalipsa

Cuvintele pe care le vei asculta sunt adevărate, ele îţi vor schimba viaţa dacă le vei lăsa să facă asta. Fiindcă ele vin chiar din inima lui Dumnezeu. El te iubeşte şi El este tatăl pe care tu l-ai căutat toată viaţa ta. Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste către tine.

„Copilul Meu, poate că tu nu Mă cunoşti, dar Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când te aşezi şi când te ridici, îţi cunosc toate căile, chiar şi firele din cap îţi sunt numărate. Fiindcă ai fost creat după chipul şi asemănarea Mea. În Mine trăieşti, te mişti şi îţi ai fiinţa… Pentru că eşti creaţia Mea şi eşti din neamul Meu.

Te-am cunoscut chiar şi înainte să fi fost zămislit, te-am ales când am plănuit creaţia. Nu ai fost o greşeală. Fiindcă toate zilele tale sunt scrise în cartea Mea. Eu hotăresc momentul exact al naşterii tale şi unde o să locuieşti.

Eşti o făptură minunată. Eu Te-am ţesut în pântecele mamei tale şi Te-am adus înainte în ziua în care te-ai născut.

Am fost înfăţişat greşit de către cei ce nu Mă cunosc. Nu sunt distant şi mânios, ci sunt expresia completă a dragostei şi este dorinţa Mea să Îmi revărs dragostea Mea asupra ta, fiindcă tu eşti copilul meu, iar Eu sunt Tatăl tău. Îţi ofer mai mult decât tatăl tău pământesc ţi-ar putea oferi vreodată, pentru că Eu sunt Tatăl perfect. Orice dar bun pe care îl primeşti vine din mâna Mea. Eu am grijă de tine şi Îţi împlinesc toate nevoile. Planul Meu pentru viitorul tău a fost întotdeauna plin de speranţă. Te iubesc cu o dragoste nepieritoare.

Gândurile Mele pentru tine sunt nenumărate ca nisipul de pe ţărmul mării, şi Mă bucur pentru tine prin cântec şi veselie. Nu voi înceta niciodată în a-ţi face bine, pentru că tu eşti comoara Mea de preţ. Îmi doresc să te sădesc în bine, cu toată inima Mea şi din tot sufletul Meu şi vreau să-ţi arăt lucruri minunate şi extraordinare.

Dacă Mă vei căuta cu toată inima ta, Mă vei găsi. Găseşte-ţi plăcerea în Mine şi Eu Îţi voi îndeplini dorinţele inimii. Fiindcă Eu ţi-am dăruit acele dorinţe. Sunt în stare să fac pentru tine mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Pentru că Eu sunt cel mai mare sprijin al tău. Şi sunt, de asemenea, Tatăl tău care te mângâie în toate necazurile tale.

Când inima ţi-e frântă, Eu sunt aproape de tine. Precum un păstor îşi poartă un miel, Eu te-am purtat aproape de inima Mea. Într-o zi, voi şterge toate lacrimile de pe faţa ta şi voi lua toată durerea pe care ai suferit-o pe acest Pământ. Eu sunt Tatăl tău şi te iubesc precum L-am iubit pe fiul meu Isus.
Pentru că în Isus este dezvăluită dragostea Mea pentru tine. El este reprezentarea exactă a Fiinţei Mele. El a venit să arate că Eu sunt pentru tine, şi nu împotriva ta, şi să-ţi spună că nu îţi număr păcatele, căci Isus a murit pentru ca noi doi să fim împăcaţi. Moartea lui a fost expresia cea mai mare a dragostei Mele pentru tine.

Am renunţat la tot ceea ce am iubit pentru a câştiga dragostea ta.

Dacă primeşti darul fiului Meu Isus, tu mă vei primi pe Mine. Şi nimic nu te va mai separa de dragostea Mea niciodată. Vino acasă şi voi da cea mai mare petrecere pe care a văzut-o cerul vreodată.

Eu am fost dintotdeauna Tată şi voi fi întotdeauna Tată. Întrebarea mea este: VREI SĂ FII COPILUL MEU? TE AŞTEPT!

CU DRAGOSTE,
TATĂL TĂU,
DUMNEZEUL ATOTPUTERNIC
(Scrisoarea de dragoste a Tatălui este o expresie a inimii lui Dumnezeu, conţinând versete parafrazate din Genesa până la Apocalipsa. E bazată pe aproape 50 de versete).


Atâta iubire, atâta bucurie

martie 29, 2008

Domnul tăcea în dragostea Lui
şi nu mai putea de bucurie pentru tine.
(Ţefania 3:17)

Atâta iubire, atâta bucurie
Cât să nu mai poată Dumnezeu…
Jucându-se ca-ntr-o copilărie
Din care am ţâşnit în lume eu.

Dimineţi de mireasmă fierbinte,
Cer din nou mângâiat de apus,
Vremea toată suind înainte
Şi în dânsa zâmbindu-Şi Isus.

O poveste de lunecă soare
Şi în flori parcă îngerii dor
De atâta parfum şi culoare
Câte-adânci de zăriri se cobor.

Şi totul Tu erai când bucurie
De dragoste atâta se-nteţea
De parcă rostul Său de temelie
Se mai putea şi nu Se mai putea.

Creindu-Şi-L Creindu-l cuvântare,
Articulând iubire-n deşteptări,
Cu o multicoloră colorare
M-ai desenat, Stăpâne, pe mirări.