Muzica spaţiului

Îl văd pe Domnul privindu-mă şi dând din cap a încă nu ştiu ce, a iubire şi milă şi dreptate mântuitoare şi mă ascund cu frică şi smerenie în spatele crucii, iar de acolo Îi privesc spatele ca Ilie în peştera de la Miţpa. Iar peste toate, simt că am mai făcut un pas, unul despre care trebuie să vorbesc. Voi spune întâi scurt, în câteva cuvinte, fiindcă nu ştiu câte zile voi mai avea: mă chinuiesc să înţeleg. Mi s-a dat ceva important de spus (sau aşa îmi place să cred) şi nu vreau să tac. Dumnezeu poate fi cunoscut. Aşa cum Îl cunosc eu. Poate că e nevoie de o viaţă de poet, sau doar de suferinţă şi alean, de un nesfârşit dor de veşnicie… Poate că nici nu e nevoie să aflu de ce e nevoie. Dar pot spune fără frică: Il cunosc pe El! L-am văzut în jur, în minunea naturii, L-am văzut în viaţa mea sau a altora care-L căutau sau nu, în minunea mântuirii, am căutat să-L urmez şi să-L cinstesc cu tot ce sunt, chiar dacă nu am reuşit mereu. Îl iubesc, mă bucur să mă ştiu în mâna Lui. Nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu cei care afirmă că El nu poate fi cunoscut. Sau că putem întoarce în ambiguu şi interpretări subiective Adevărul care e El. Adevărul e Unul singur, oricâte căi de aflare a lui ar apărea. Şi trebuie iubit, fiindcă putem iubi. De aceea.
Ce am văzut eu? Nu e greu de înţeles. Dacă am fost creat după Chipul şi asemănarea Lui, nu e greu de înţeles ce fel sunt eu, privind la mine şi la semenii mei. Şi invers. Dacă s-a schimbat ceva în alcătuirea mea, înseamnă că El încă lucrează şi că nu va înceta atâta timp cât sunt încă altfel, altceva decât a dorit El să fiu. Dumnezeu nu e altceva decât Dumnezeu şi nu poate fi altceva în afara Lui. El ştie totul, poate totul, face totul. El e o Persoană Atotputernică, singura Persoană Atotputernică. Aşa mi-L înfăţişează mie Scriptura şi aşa putem înţelege totul.
Dar de ce sunt toate aşa cum le vedem noi, o realitate contradictorie, de multe ori conflictuală, întotdeauna insuficientă şi plină de suferinţi…? Pentru că le trecem prin noi! Pentru că le vedem noi. Spre deosebire de El, noi avem parte de limitări materiale şi mai mult, de pervertirea propriei noastre alcătuiri, prin păcat. Aşa că orişicât ni s-ar părea de străvezie Fiinţa Lui, noi tot greşit am vedea-O. Valabil şi pentru mine. Atunci cum de-mi permit să emit asemenea afirmaţii pe care le mai şi vreau categorice!?
Nu ştiu. Ştiu doar că am luat Cuvântul Său – Scriptura – ca singur dreptar adevărat, că I-am încredinţat viaţa mea şi am acceptat să facă ce vrea cu ea. Am acceptat suferinţa şi sacrificiul, am acceptat să mor, dar să nu fac nici un fel de compromisuri. Nu îmi pot da oamenii ceea ce am primit. Poate fi un merit ăsta? Cred că da. Pentru că a-I aduce glorie Domnului înseamnă a lăsa să se manifeste plenar El Însuşi, care e Deţinătorul şi Economul propriei Sale Persoane. Aşa că nu vă mai miraţi, dragi prieteni, şi urmaţi-mă în loja inimilor voastre, unde aceste cuvinte pot avea ecou sau nu. Dar să nu vă minţiţi: acolo unde este Cuvântul Său, ecoul există. Depinde numai de voi, dacă va fi auzit sau nu.
Închipuiţi-vă aşadar că aţi avea aripi. Aţi putea zbura deasupra de tot, peste munţi şi văi, peste văzute şi nevăzute – pe care le-aţi putea vedea, totusi, când Duhul mai presus de voi vă animă. Că aţi vedea, nu cu ochii ăştia de carne, ci cu ochii veşnici ai infinitei Înţelepciuni, Cea care ştie orice cauze şi efecte ce ar putea exista vredată, ba şi pe cele ce n-au fost, dar ar fi putut fi, şi care mai are şi puterea să mute un munte-n ocean… Căci nu e greu să pricepem de la cauză la efect, dar cum se-mpletesc într-un plan minunat şi cum, mai presus de orişice minte umană, acest plan se-mplineşte, e imposibil a şti.
Aşa că iubind Cuvântul cu nesaţ şi temere mare, crezându-L de la un capăt la celălalt, un gând veni să dezlege şi să înfrunte. Eu îl urmez cât pot, mai stau pe-o margine de şanţ omenesc să mă odihnesc şi să cânt şi o iau de la capăt. Mi se înfăţişează o lume aidoma unei poezii minunate şi nu am cuvinte s-o spun, doar respirare şi lacrimi. Dar spun…
Eu văd de sus până jos muntele pe care voi urca. Îl urc de jos până sus, chiar în pisc. Doar aer şi soare mai sunt de urcat… Până unde? Mai sus nu am cum, şi renunţ. Al cui e mai-susul? Pentru acest minunat răsărit sau apus mi-am dorit a sui… Aşa cred. La poale se zbat semeni râzând. Plângând. Chemându-mă şi făcând una sau alta cu fiinţele lor. În piscul cel fără de seamă, eu cânt. Ecoul e şi el prinprejur şi mă-ngână. Am bătut pas cu pas pe poteci drum de piatră, am trăit prin păduri şi primejdii, ca s-ajung pân-aici. Iar susul susului abia începe. Începe dincolo de orice suprafaţă, oricare ar fi altitudinea ei.
Dar e altfel în pisc. Acum văd asta: că întotdeauna un mai sus tot rămâne. Oricâte trepte-am urca, tot rămâne… Oricâte vorbe şi paşi am scorni, tot rămâne… De acolo totul se vede de-odată, istoria ca un laţ, timpul ca o scânteie, spaţiul imens, universul cântând, ca un simplu cuvânt cântător de muzici diafane şi glorii. Chiar nu aţi auzit de muzica spaţiului?

Publicitate