Şi vouă Eu purta-le-voi…

Şi vouă Eu purta-le-voi
amarele ocări!

Ni se-nstrăină lumea din ce în ce şi ni se
abat pe tâmple anii, căuşul lor de cuib
e spart în multe locuri, cu clipele omise,
vremelnicii grozave din carnea lor se-mbuib.

Din fantasmagoriile plăcerii interzise
se scurg leşii pe feţe, pe umeri, pe genunchi,
în zori plutesc cadavrele privirilor ucise,
câte un corb de mirişte pe câte un rărunchi.

Şi nu se-nchină până le piele, ca şi cum
s-ar dezbrăca de sine, vreunul dintre noi.
Te părăsirăm, Doamne, şi ne-am văzut de drum
scurmând alei de ură-n grămada de gunoi.
 
Şi ne uităm făptura şi lumea se-nstrăină,
şi punem să ne caute zadarnic jertfa Ta…
Căci ne-am ascuns sub pături de lacomă slănină
şi ura prea ne leagă-ntre noi, ca o curea.

„Lăsaţi-Mă pe Mine!” e-un murmur prin secunde,
o pajişte în lucruri, o linişte pe mări…
„Din paşii mei pe ape croi-voi vouă bunde,
şi vouă Eu purta-le-voi amarele ocări!”

Publicitate