Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului

Scosesem „acareturile” de prin depozitele muzeului să le scuturăm de praf. Aşa numea directorul toate acele obiecte: acareturi. Iar gâzele erau „goange”. Era oltean de loc. Eu pusesem mâna pe un caftan boieresc şi-l curăţam cu atenţie. Alături se odihnea potcapul aşteptându-şi rândul.

„Da ce tragi de el de parcă ţi-e sufletu’?” m-a întrebat. Avea dreptate, mângâiam catifeaua aia cu atâta grijă, că numai cu sufletul meu mă mai purtam aşa delicat. Asta ni se întâmplă tuturor. Avem atâta grijă de noi înşine, că ni se şi face ruşine uneori. Dar numai uneori…

Am început să trag mai viguros de catifeaua aia groasă şi atât de veche şi m-am gândit, deşi pe vremea aia nu făceam prea des aşa ceva, la un cuânt pe care-l ştiam din copilărie, cum că ar trebui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Dar cum ar fi dacă eu însumi aş fi pe dinafară? Un fel de aproapele meu? Lovit, scuturat, hâţânat zdravăn de oricâte ori nu mă plac?

Mi-am pus chestia aia veche şi am făcut o poză. I-aş spune „Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului.”

Publicitate