O istorioară cu tâlc

Nu mai ştiu unde am citit asta…
Se zice că un om amarat şi tare neîngrijit trecea pe langă o clădire impunătoare, iar muzica minunată ce se auzea dinăuntru l-a făcut să se oprească. “Este adunarea pocăiţilor…” îşi zise omul. “Am auzit lucruri bune despre ei… Se zice că predică dragostea, pacea şi înţelegerea şi că-şi ajută semenii.” Aşa că se hotarî să intre. Odată înăuntru însă, doi domni bine îmbrăcaţi i-au zis: “Nu te supăra, dragă, aici nu e loc pentru cerşit!” Şi îl împinseră delicat afară. “Cred că nu m-au înţeles bine, eu nu vreau să cerşesc.” îşi spuse omul făcându-şi curaj. Şi mai încercă o dată. Dar aceiaşi doi, sub privirile aprobatoare ale celorlaltâţi, îl împinseră iarăşi afară, fără să-i îngăduie să spună ceva, şi mai categoric decât prima dată. “Trebuie să fie o greşeală” gândi bietul om, intrând a treia oară. “Dar eşti culmea!” ziseră cei doi, aruncându-l, pur şi simplu, pe treptele de la intrare. “Oh, bine că nu mi-au rupt ceva” se tângui omul, încercând cu greu să se ridice.
Atunci o mână uşoară i se aseză pe umar şi o voce tandră, cum nu mai auzise vreodată, îi zise: “Vino dupa Mine şi nu te necăji. Eu stau şi bat la uşa aceasta de ani de zile, fără să mă lase să intru…!”

Dincolo de prezentarea îngroşată voit, intenţionat caricaturizată, a parabolei de mai sus, o reală întrebare rămâne: cum e biserica noastră? Intră acolo Domnul Isus când vrea El, fără să ne deranjeze? Căutaţi dumnevoastră răspunsul!

Publicitate