Cu un doliu în colţ

Cu priviri iuţi am căutat inima de bucuria ei şi n-avea, dar în absenţa înţepătoare încă era pace şi încă trecea la pas duminica pe acolo. Nu-mi doream să mă întrebe cineva ceva, ca să nu bufnesc în plâns tocmai acum. De la un timp, lucrurile purtau etichete şi ecusoane, oamenii la fel, chiar eu aveam unul cu vârsta mea pe el, agăţat de memorie.
„Dă-te la o parte” spunea femeia, „dă-te să trec!”, iar eu mă făceam mic sub înjurăturile ei, dar nu mă dădeam la o parte. „Nu te uita ca tontu’ la mine, că sunt căruţele cu proşti la poartă şi te aşteaptă, grăbeşte-te…” îmi spunea, iar inima mea plângea de mama focului că pacea nu se dădea şi ei văzută, ei, femeii aceleia.
Apoi plecam irosit de atâta ură şi cu aripa cu un doliu în colţ. Aşa se vedea coţofana de aici: cârâia mereu în creştetul salcâmului, cu un doliu în colţ. Când am vrut să i-l rup, mi-a spus că ea este dumnezeul salcâmului. Pasăre nebună. Şi cu un doliu în colţ.
Aveam toate degetele de la mână încleştate pe gândurile de toate zilele, şerpuindu-le şirul şi pocnindu-le ca pe nişte bice lungi în aerul casant al unei zile geroase de anul nou. Dar nu mă dădeam la o parte, că mă ţinea Dumnezeu pe loc.

Iar când am adormit am visat că eram treaz în viaţa mea şi mâna dreaptă a lui Dumnezeu netezea un munte mare şi mi-l punea căpătâi. Eu puneam acolo fruntea, nu mai întrebam de ce, adormeam şi visam toate astea.

Publicitate