Omul iubirii de Înviere

sau cum îl ştiu eu pe Ioan Alexandru

Era la sfârşitul unei toamne lungi şi frumoase, în anul 1991. Fusesem chemat să lucrez pentru redactarea unei reviste creştine. Nu mai făcusem muncă de redacţie până atunci, dar era exact ceea ce îmi doream să fac. Aşa că am renunţat fără nici o reţinere la fosta mea slujbă de restaurator la un muzeu şi am plecat, plin de entuziasm, într-o lucrare în care mă chema Dumnezeu. Iar El nu m-a lăsat fără satisfacţii. Poate cea mai importantă bucurie pe care Dumnezeu mi-a îngăduit-o în decursul scurtei mele cariere de jurnalist creştin (in 1994, la numai 36 de ani, eram pensionat pentru o boală incurabilă), a fost ideea organizării primului Festival de Poezie Creştină din România. Ea nu venea de nicăieri. Aveam o oarecare experienţă, după ce participasem ca şi concurent la mai multe Festvaluri Naţionale de Poezie.

Dumnezeu a făcut ca această idee să fie bine primită de către factorii decizionali ai revistei, aşa că am trecut la acţiune. Şi cum orice concurs are nevoie de un juriu, am cooptat câteva personalităţi importante ale vieţii literare româneşti în fruntea cărora l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru. A acceptat plin de modestie, aşa cum îi era felul. Eu îl vedeam pentru prima dată. Un om înalt, puternic, cu privire de copil. Eram emoţionat peste poate : aveam lângă mine o legendă ! Acesta era omul care vorbise despre Isus mulţimilor la noi în ţară pe vremea comuniştilor? Nu-mi venea a crede… Acesta era omul care propovăduise cu Biblia fluturată peste România ca un drapel al victoriei, adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu ? Unde fusese Securitatea, atunci ? Unde fusese Securitatea, când el publicase Imnele sale, elogiind valorile iubirii sfinte pe care nu avea cum să le înţeleagă şi să le accepte puterea politică de atunci? Nu voi uita niciodată cum m-a luat de după umeri şi mi-a spus: “Recunoştinţă veşnică, poete!” “Pentru ce, frate Ioane?” Într-adevăr, mă simţeam mic de tot, alături de acest titan al credinţei şi al literelor româneşti. „Pentru ideea acestui Festival.” Era cu totul incredibil. Numai cine nu a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru, nu poate înţelege ce am simţit atunci : „Domnul mi-a dat-o.” i-am răspuns. „Veşnică este recunoştinţa mea înaintea Domnului !” „Da, dar El ne pune pe noi la lucru ! El ţi-a dat-o ţie.”

Câte puteai învăţa de la acest om ! Cu apariţia lui de ardelean sfătos şi cu inima fierbinte pentru Hristos, purtând ecourile atâtor confruntări cu realitatea potrivnică, contestat chiar de coreligionarii săi datorită Numelui Domnului, pe care Îl iubea atât de mult, Ioan Alexandru era o legendă vie. Şi câte nu poţi învăţa de la o legendă ! A fost un român între români, omul care a înţeles că iubirea de ţară nu poate înlocui iubirea de Dumnezeu, dar că orice iubire trebuie să ducă la Dumnezeu, că altfel rămâne iubire de sine… Omul care a înţeles că ortodoxia este credinţa ideală dacă Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, aşa cum este orice fel de a crede creştineşte –ideal, atunci când vrei să faci voia Domnului, omul care iubea Biblia, pentru că de acolo au învăţat şi ortodoxia şi el însuşi acest adevăr, omul care Îl iubea şi Îi urma lui Hristos pentru ce a făcut Hristos, iar nu pentru vreun câştig al lui… Instituţiile omeneşti pot să ne placă sau să nu ne placă, dar Instituţia lui Dumnezeu este Iubirea însăşi. Orice Biserică este Biserica lui Hristos când este Iubirea lui Hristos, iar nu când doar predică despre ea…
Ioan Alexandru ştia acest lucru. De aceea nu mă tem să afirm că a făcut o greşeală, atunci când a intrat în politică. El era omul iubirii, acolo nu era loc pentru aşa ceva… Da, era nevoie de un om al lui Dumnezeu acolo, este nevoie de oameni ai lui Dumnezeu în orice loc, inclusiv şi mai ales în conducerea unei ţări, dar sensibilitatea sublimă a acestui om l-a făcut vulnerabil în faţa răutăţii camuflate sub feţele intereselor politice. El fusese puternic în faţa adversităţii făţişe, a urii mărturisite, a împotrivirii evidente a comuniştilor nemascaţi şi obişnuit să se încreadă în sinceritatea duşmăniei lor, putând calcula astfel corect riscurile. A înfrânt acelaşi duh, cu această putere a crucii şi a Cuvântului, atunci când au ocupat minerii Parlamentul… Dar a căzut sub forţa urii « prietenilor » democraţi şi ortodocşi ca şi el. Aceeaşi împotrivire, dar acum mascată, fardată, colorată…

A fost sărbătoare mare, la moartea lui Ioan Alexandru… România îşi celebra victoriile obţinute le Olimpiadă. România jubila. Un anunţ aproape neînsemnat la televizune anunta moartea si înmormântarea poetului Ioan Alexandru. La Brăila, când s-a întors acasă medaliata cu aur la o probă de înot la Olimpiadă, 20.000 de brăileni au primit-o cu aclamaţii, iar mitropolitul Cassian Gălăţeanu i-a acordat Ordinul “Sfântul Andrei”… Ce ironie! O naţiune creştină de două mii de ani îşi aruncă din toată inima mărgăritarele ! Dar să nu uităm: “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.”
„Omul nu e decât „afar”, adicã pulbere, asupra cãreia a suflat Dumnezeu acest briliant dumnezeiesc al vietii… Unii spun cã orice religie e bunã, cã Isus, Buda, Mahomed, sunt la fel de buni. Nestiinta este pãcatul teribil, care duce la separare. Dupã 50 de ani de ateism, am ajuns sã ne târâm ca soarecii în vãgãunile spurcate ale nediferentierii. Isus Christos este Singurul si Adevãratul Dumnezeu. Noi nu-L cunoastem pe Tatãl decât prin Fiul. Dacã El n-ar fi venit la noi, noi n-am sti nimic despre Dumnezeu, n-am avea nici o sperantã… Si sã fie foarte limpede cã în afarã de Christos mântuirea noastrã este cu neputintã. În aceastã tarã, numai urechile înfundate în minciunã, pãcat si ticãlosie nu vor sã-L asculte.” Aşa spunea Ioan Alexandru la Brăila în 1991. Cât de adevărat!

Frate Ioane, acum vezi cu ochii tăi poezia de dincolo de versurile tale si puterea de dincolo de predicile tale! Acum vezi faţa Domnului şi trăieşti ! Sufletul adevărat al acestei naţiuni nu te uită ! Te iubim fiindcă Îl iubim pe Hristos şi iubim România !

Publicitate