Nevoia de mărunţiş

Mi se sugera deunăzi că ar fi bine dacă mi-aş însoţi poeziile de pe blog cu relatarea situaţiei sau a momentului special care a dus la scrierea lor. Da, cred că ar fi ceva interesant, în unele cazuri. Dar cele mai mule poezii sunt urmarea unei poziţii deliberate şi aproape permanente de a scrie. A unei dispoziţii, mai bine zis. Să vă spun cum scriu. Mă aşez la birou, hotărât să nu las să trecă ziua fără poezie. Au fost zile când am scris şi şapte, opt poeme (cu cel puţin patru strofe). Apoi arunc o privire afară, pe fereastră… Văd un pic de anotimp, un amănunt de copil alergând în ploaie, o geană de plop îndoindu-se. După aceea privesc în mine şi văd cum toate astea se înmoaie şi se amestecă pe o paletă ca de pictor. Este paleta credinţei. Are locuri clare, bine delimitate, pentru tot ce vine de afară. Cineva îmi suflă un cuvânt, aşa cum sufla colegul de bancă la lecţia de geografie. E suficient! Fiindcă am învăţat lecţia… dar nu îmi mai amineam începutul… Aşa că cel mai greu este primul cuvânt. Întotdeauna ăla trebuie să-mi fie suflat. Mai departe e uşor. Ştiu că nu tot ce spun e excelent. Că am şi umplutură destulă. Dar ţin şi la ea, fiindcă ţin la Sufleur. Vă spun un secret: Îl iubesc! Şi cum o bancă nu îşi aruncă mărunţişul, aşa nu arunc eu poeziile mele slabe. Sunt destui care au nevoie şi de astea, cum sunt mulţi clienţi la bănci care au nevoie de mărunţiş… Doar le schimb în altele mai bune, dacă e cazul.

Publicitate