În poză nu mi-e frică de nimic

Daniel

Una dintre caracteristicile bolii mele este că în fotografie nu tremur. Acolo nu mi-e frică de nimic.

Într-o zi, un copilaş de vreo patru anişori (mi-am adus aminte citind aici), după ce m-a privit îndelung, a deliberat în sinea lui, apoi m-a întrebat: „Nenea, da’ ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa”?

Altă dată (eram pentru prima oară într-o biserică baptistă din alt oraş) un om în toată firea, cam de-o seamă cu mine, s-a aşejat alături, pe bancă. L-am simţit oarecum stânjenit, dar eram atent la ce se întâmpla acolo şi nu i-am dat atenţie. La un moment dat am fost invitat să spun o poezie. Când m-am întors la locul meu, el mi-a luat înfrigurat cartea din care citisem (nu mai ştiu care dintre volumele mele era), a fruzărit-o atent, apoi m-a întrebat arătând spre numele de pe copertă: „Dumneata eşti aici?” I-am confirmat.

La ieşire m-a invitat la masă. Acolo mi-a mărturisit: „Când m-am aşezat prima oară lângă tine şi am văzut cât de tare tremurai, mi-am spus: Doamne, da’ beat e ăsta!” Acum este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi un admirator înfocat (el al meu si eu al lui!).

Ce anume a făcut deosebirea între explicaţia pe care şi-a formulat-o copilul şi aceea pe care şi-a dat-o prietenul meu cu privire la aceeaşi realitate? Oare nu cumva, cu cât adunăm mai multă „experienţă” de viaţă, ne încărcăm şi cu noroiul ei? Din motivul ăsta ne cere Isus Domnul să ne facem ca şi copiii pentru a intra în Împărăţie?