„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”
Aleargă lumea în toate părţile după împliniri de toate felurile. Avere, glorie, plăceri, le toarnă oamenii în inimile lor ca benzina în rezervorul automobilului. Şi tot nu reuşesc să facă plinul, decât…
„Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu Hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Romani 1: 29-32). Aşa a ajuns omenirea în pană!
A răpi un suflet acestei lumi pentru a-l aduce în Împărăţia lui Dumnezeu, unde guvernează cu totul alte legi, pare imposibil. Ar fi, ca să păstrăm acelaşi element de comparaţie, ca şi cum am înlocui rezervorul plin cu benzină al maşinii, cu unul plin cu aer! Căci, nu? Aşa ar apărea a fi plinătatea creştină. „Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă…! (2 Corinteni 13.4).
Ce mare deosebire între aceste două realităţi! Ce competiţie ciudată, între cele două automobile: unul plin cu benzină, dar „vrednic de moarte”, celălalt umplut cu… aer, dar „plin de viaţă”…
Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla, care automobil va reuşi să treacă linia de sosire şi va lua Marele Premiu. Căci aşa spune Pavel, la Filipeni 3:14: „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Nici mai mult, nici mai puţin.
Aşadar asta înseamnă „… plini de Duh”: animaţi deplin de o forţă străină lumii, trăind în plină lumină, deplini şi atât de altfel naturali decât lumea… Călători între cucea lui Hristos şi Învierea lui, ambalând la maxim motorul alimentat de rezervorul lui plin de aer al credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.
„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
Daca-mi dai voie un comentariu…
Spui: „A răpi un suflet acestei lumi pentru a-l aduce în Împărăţia lui Dumnezeu, unde guvernează cu totul alte legi…”.
Eu cred ca rapirea unui suflet, convertirea, o face Dumnezeu, nu omul. Din articol eu am inteles ideea ca omul face acest lucru. Poate am „citit” gresit.
Dumnezeu e cel care inmoaie inima omului, viitorului Lui copil, il cheama la El si il schimba (schimbarea – in timp) Se foloseste de oameni, dar intreaga Glorie e a Sa, Lucrarea e a Sa, si Reusita e Sa.
🙂
Da, Violeta, oamenii plini de Duh stiu sa secere, de-aia Domnul ne trimite sa facem ucenici… Mantuirea le-o da El, dar pana acolo mai avem si noi cate ceva de facut… 🙂
De acord cu tine aici, omul isi are partea lui si in vestirea Evangheliei, si in lupta cu abandonarea propriei firi 🙂
La vestirea Evangheliei in felul meu, mai pricep cate ceva, dar la lupta cu propria fire… răul stă lipit de mine 😉
pai nu vom putea argumenta cu „stii, Doamne, a stat raul lipit de mine…” cand va fi sa vie.
Desigur, dar am nădejdea că „…nu este nici o osîndire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.”
Da, si aici ajungem la „lupta cu abandonarea propriei firi” A nu trai dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului inseamna sa nu-ti mai hranesti firea, sa o lasi sa moara odata cu omul vechi. Si aici cercu s-a inchis: am ajuns la acelasi punct amandoi
Ce bine le spui, Violeto!
pai, daca ti-ai propus sa ma opresti din comentat, cu replica asta ai reusit… 😦
Nu asta mi-am propus, dar chiar ai dreptate, si am simtit asta, stiu ca e asa. Ca e posibil sa-mi hranesc singur firea, ca pe animalul meu de casa. Mi-e mila de ea, saraca… Daca o sa sufere? Daca intervine protectia animalelor? Si atunci o sa sufar eu…? 🙂