Neprihănire între dureroase Golgote

mai 30, 2009

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


Gând de Paşti

aprilie 18, 2009


Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!


Caut aripi

martie 14, 2009

Caut aripi, că am o lume de spus
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă vis.
De la răsărit până către apus
Zbor, să aflu cât de senin m-ai descris.

Şi citesc ca să ştiu fiecare însemnare a Ta
Despre frumuseţe, glorie, jertfirea fără sfârşit.
Aşa înţeleg că nu poate să stea
Omul în sine, dacă nu e iubit.

Atât de voal mi se pare uneori realitatea
Că aş face din ea o mireasă
Când se întoarce lumea cu partea
Numită durere şi-amar, către casă.

Dar dincolo e mai mult de atât, este El
Clădind aer, şi eu caut şi caut până la zbor.
Şi nu pot altfel, decât năzuindu-mă porumbel
Peste care palmele Sale ca nişte aripi cobor.


Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Sânge de Miel

iulie 12, 2008

Floarea sudorii pe o frunte de Domn
Ca peste dealuri floarea din pom,
Fructele ies din pământul stropit,
Roşul culorii a-nmugurit.

Zice mai clar ca o sabie-n cărni,
Gândul de tine poţi să-l adormi,
Nu-l adormi-vei însă deplin:
Umbra-i rămâne să-ţi fie suspin.

Baţi aspre porţi cu tăişul ciobit
Al mişeliei pe care-ai iubit.
Domnul trecea pe acolo ducând,
‘Fruntând dureros mişelia pământ.

Timpul în pajişti s-o opinti
Loc să îi facă să păşească pe-aci.
Ploaia-n ogrăzi revărsată-i din El…
Blânzi vom ieşi, că e sânge de Miel.


Întregime în fiece pic

aprilie 11, 2008

Întregime
în fiece pic

Sub mângâierea ştergarului Tău, picioarele mele
străbat un drum lin, ca o poveste înainte de somn.
Liturghia plecării, cu duhul suflându-i în vele,
a inimii, spre cer, ca un pom.

Doamne, e felul meu, acesta, de-a Te iubi:
inima mea nu se mai poate sprijini de altcineva.
Tu eşti singurul martor al biruinţei peste a fi
a humei mele, făcută stea.

Te iubesc şi iubirea aceasta toată sunt eu.
De la cruce încoace nu mă mai împarte nimic la nimic.
Sunt deplin, ca un cuvânt al lui Dumnezeu:
întregime în fiece pic.

De departe mă vezi, de aproape inima Ta mă ştie,
poeţii îngeri mă scriu cu numele-Ţi, ca pe un psalm.
Mâna Ta, spălându-mi picioarele, mă înscrie
pe velinul smereniei, calm.

Cum se desprind tectonice plăci şi cad rând pe rând
de pe picioarele mele, cum se desprinde pământul!
Rămâne pojghiţa de cer, palma Ta susurând, aerul blând,
continentul umblării mele pe jos, pipăindu-l.

Şi nu mai pot merge ca înainte, nu mai pot…
La picioare mi-au crescut palmele Tale ca un altoi.
De acum vom spăla în aceeaţi smerenie, iubi-vom ca pe-un chivot,
picioarele celorlalţi, amândoi.


Aceeaşi poruncire

martie 22, 2008

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…

Nu pot schimba tăcerea sub porticuri
De alb palat vegheat de heruvimi.
Nu pot să-i înţeleg alene chipuri
De Duh în pala florii din grădini.

Nu pot vui de vântul unei creste
De munte ‘nalt, cu vârful între nori.
Dar poţi să-mi spui, Isuse, o poveste
De Miel sacrificat pe uşiori.

Şi-n liberarea mea îmi poţi iubire
Stârni, aşa cum ai tăcut furtuni,
Cu viaţa mea ca să Te dau de ştire,
Cu viaţa Ta în ştire să m-aduni. 

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…


Cu glasul Isus

martie 20, 2008

Pândite miresme în flori se ascund,
În floarea din mine e seară.
Un râu îşi târăşte undirea în prund,
Şi-n larg se-nfioară.

De n-ar fi iubirea să cearnă pe tot
Lumină din sfânta-i privire,
Aş spune oricui pe pământ că nu pot
Aşa vieţuire.

Ce bine că tâmplele mele aleg
Din spini pe aceia ce ştiu
Că nu orice frunte şi-orice spin se-nţeleg
Cu Domnul cel viu.

Abat întrebări peste nedumeriri,
Nu este pe lume răspuns,
Un altul decât îngereşti glăsuiri
Cu glasul Isus.


Lemn de cruce

martie 18, 2008

Visam pe val ca orice lemn rămas
Din naufragiul unui vis în larg.
Nu mai ştiam ce parte-am fost pe vas,
O punte, sau o dungă de catarg.

Şi cum pluteam, mă imbibau genuni
Trăgându-mă ca pe-un pietroi afund.
Cerut-am o minune-ntre minuni
Şi-am fost zvârlit într-un târziu în prund.

Am plâns de-a lungul malului rămas
Dintr-un ostrov pustiu, în calea mea.
Ascuns de toate, eram lemn de ars
Dintr-un copac înalt tăiat cândva.

Şi iar cerut-am, Doamne, o minune,
Un gest măreţ de mâna Ta făcut.
Şi m-am trezit în zi de soare-apune
Cu lemnul într-un fel necunoscut.

Şi-un Fiu de Om din cer mă pironea
Cu viaţa Lui pe viaţa mea să urce…
Atunci văzui că lemnul meu era
Nu lemn obişnuit, ci lemn de cruce.


Întregime în fiece pic

martie 8, 2008

Sub mângâierea ştergarului Tău, picioarele mele
străbat un drum lin, ca o poveste înainte de somn.
Liturghia plecării, cu duhul suflându-i în vele,
a inimii, spre cer, ca un pom.

Doamne, e felul meu, acesta, de-a Te iubi:
inima mea nu se mai poate sprijini de altcineva.
Tu eşti singurul martor al biruinţei peste a fi
a humei mele, făcută stea.

Te iubesc şi iubirea aceasta toată sunt eu.
De la cruce încoace nu mă mai împarte nimic la nimic.
Sunt deplin, ca un cuvânt al lui Dumnezeu:
întregime în fiece pic.

De departe mă vezi, de aproape inima Ta mă ştie,
poeţii îngeri mă scriu cu numele-Ţi, ca pe un psalm.
Mâna Ta, spălându-mi picioarele, mă înscrie
pe velinul smereniei, calm.

Cum se desprind tectonice plăci şi cad rând pe rând
de pe picioarele mele, cum se desprinde pământul!
Rămâne pojghiţa de cer, palma Ta susurând, aerul blând,
continentul umblării mele pe jos, pipăindu-l.
 
Şi nu mai pot merge ca înainte, nu mai pot…
La picioare mi-au crescut palmele Tale ca un altoi.
De acum vom spăla în aceeaţi smerenie, iubi-vom ca pe-un chivot,
picioarele celorlalţi, amândoi.


La frumuseţea crucii

martie 6, 2008

Vă previn, nu vă uitaţi dacă aveţi inima slabă!

Ce poate fi frumos într-o execuţie?

Revăzând scena martirizării pe cruce a creştinilor din filmul Quo vadis, şi citind articolul de aici, mă întreb de unde-or fi scos oamenii ideea că o cruce şi un om murind pe ea ar putea fi compatibile cu un Dumnezeu care nu poate fi decât frumuseţea absolută, candoare, magie, desfătare, etc.

Oamenii resping vehement  suferinţa şi moartea, ca idee, uneori chiar şi pe ale altora, împăunându-se în acest caz cu lauri de binefăcători, de paşnici, toleranţi, înţelepţi… Dar când le-o dictează interesele, sau când au nevoie să-şi protejeze propria piele, atunci… Dar şi atunci pot fi iertaţi.

Înseamnă ca suferinţa nu e o idee omenească. Crucea nu e frumoasă în ordine omenească. Valoarea ei nu îi este conferită nici de împăratul roman, nici de cel care moare pe ea.  Crucea are valoare în sine, sădită acolo nu de victimă, nu de ucigaş, ci de ceva dincolo de toate acestea.

De ce Acela care ştie mai bine decât oricine ce înseamnă crucea, este Cel care ne sfătuieşte: „fiecare… să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”…?


Impresii poetice

noiembrie 5, 2007

Dacă ochii noştri ar şti să vadă, bunătatea ar semăna cu o palmă imensă făcută căuş în care te poţi odihni, poţi zâmbi şi poţi nădăjdui din toţi porii sufletului tău. Bunătatea e aceea care te învaţă să te bucuri de toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ, aşa cum un copil se bucură de toate minunăţiile noi şi frumoase şi colorate pe care tăticul i le-a dăruit de Crăciun.

“Bun e numai Dumnezeu” a spus Domnul Isus, arătând clar direcţia unde trebuie să privim, dacă ne-am săturat de mizeria lumii şi de răutatea ei. Şi ca să fie şi mai pe înţelesul nostru, a urcat pe cruce. “Uite”, a spus, “daca nu-l poţi vedea pe Dumnezeu, uită-te aici!”. Ba a şi strigat, în groaza agoniei, “Doamne, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” El a urcat acolo penmtru a fi văzut Dumnezeu, dar câţi au înţeles asta? Tu ai înţeles, dragul meu? Sau bunătatea şi dragostea Lui sunt prea mari pentru tine?

Cum să fie prea mari? Nimeni din cei gata să poarte o cruce nu e prea mare sau prea mic pentru Dumnezeu. Suntem fraţii dintre care El e cel dintâi. Ucenicul său cel mai drag a înţeles foarte bine cum e această bunătate… Ioan spune cu o urmă de durere: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.”

Bunătatea Sa ne asigură nu doar iertare pentru toate crimele noastre, ci si salvarea de noi înşine, de condiţia de muritori. Căci asta e mântuirea: salvarea conditiei omenesti. Spune-mi, dragă prietene, nu te-ar interesa salvarea asta? Vezi că oamenii se duc pe rand, nu ştii unde, dar ipoteza ca anii petrecuţi aici să aibe totuşi un sens mai important decât a lansa pe lume o nouă generaţie de oameni fără sens, nu te face să doreşti această bunătate?

***
cum ţii în palma căuş o lacrimă sau o vrăbiuţă obosită
cum ţi se par minutele când te joci cum vâsleşti
când visezi apa liniştită a unei mări
în care nu mai sunt monştri
da’ ce chiar poate lumea fără sudalama singurătăţii
chiar poate umărul tău fără hlamida urii
da’ ce nu e nimeni să poată arăta către puls
inima care stă
ba da ba da o adâncime de caravelă
înghite marea şi ai vrea să înoţi


Mai dulce decât „dulceaţa răzbunării”

iulie 21, 2007

0bb1.jpgMai mare mulţumire sufletească decât atunci când faci bine cuiva care ţi-a făcut rău, nu există. Şi nici mărturie despre puterea lui Hristos, mai mare… E vorba despre mai mult decât despre iertare. Iertarea e pasivă. Iertarea se acordă. Iertarea poate fi doar însuşită de mine. Hristos a făcut mai mult decât atât: s-a jertfit! Jertfa nu poate fi însuşită de mine mai mult decât ca un exemplu, oricât de tare m-aş autoflagela. Eu nu pot decât să urmez exemplul acesta. Nu pot decât să mă jertfesc la rândul meu, sau nu. Iertarea, când mi se acordă, nu este opţiunea mea. De aceea vorbim despre har. Dar jertfa, da. Jertfa mea e opţiunea mea. Zilele astea am fost pus înaintea aceastei alegeri: jertfesc, sau nu. O jertfă înseamnă să renunţi de bună voie, nesilit de alţi oameni, sau de împrejurări, la ceva din ce consideri a fi al tău, în folosul altcuiva, fără speranţa vreunei recompensări imadiate şi fără alte foloase decât „mărturia unui cuget curat”. Iar acest altcineva m-a lovit tare „cu lovituri aducătoare de moarte”… Am ales să jertfesc. Nu cred că pot fi mai muţumit ca acum.
Faţă de „dulceaţa răzbunării” pe care o caută atâţia, exemplul crucii te face fericit. Aici şi acum, şi mai ales în lumea lui Hristos.