Înviere şi-alin

aprilie 21, 2009

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.


Numai pentru a mă auzi vorbind…?

februarie 9, 2009

Măi, dar omul ăsta vrea să spună ceva, sau doar să se audă vorbind? se pot întreba unii.
Nu-i nimic, iubirea ţine cu mine. Nu ţine de mine, adică nu hotărăsc eu. Dar ţine cu mine. Adică Se gândeşte şi la mine când hotărăsc alţii. Sau eu cu ea. Adică mă gândesc la El atunci când iau o hotărâre. Înseamnă că ţine şi de mine… Iubirea este una singură şi adevărată. Ea nu poate decât să ţină cu mine. Cu noi. Adică şi cu tine. Cu toţi oamenii. Cu lumea. Iubirea ne vede intrând sau ieşind în şi din ură, şi-o doare sau o împlineşte calea pe care-am apucat.
Ea, această iubire care este Dumnezeu Însuşi, a generat propriul Său Plan al realităţii creaţiei, faţă de care are propria Sa atitudine, care nu poate fi decât de comunicare. De relaţie pornită din iubire, zidită din iubire, împlinită în iubire şi radiind iubire. Dumnezeu nu Se joacă. El nu face nimic gratuit sau fără sens. Atunci, ce sens au toate…?
Spuneam, citându-l pe psalmistul şi regele David, că Dumnezeu spune şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte El ia fiinţă. În cartea prorocului Isaia, Domnul zice

: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat, şi s-au împlinit.” Eu pot gândi fiinţa, dar nu o pot face. Eu pot spune „floare-albastră”, dar nu o pot crea. Nu o pot duce la îndeplinire. O pot rupe, dacă asta vreau. Aşa cum pot rupe pacea din lume, aducând pustiirea unui război.
A spus-o Dumnezeu, această viaţă. Această realitate a prorocit-o El. Eu nu văd decât una din vieţile mele posibile, pe aceea care mi se întâmplă. Dar ele sunt în număr infinit. Sunt gândite de El. La El nu există tăcere. Adică gânduri neîmplinite, lapsusuri…
Gândurile Lui sunt vii. El le-a analizat şi a văzut finalitatea fiecăruia. Şi S-a pronunţat. A ales. Acesta este planul Meu, a rostit El. Alegerea Sa a fost rostirea Sa. A transferat unul din gândurile Sale din virtual în real prin creaţie. Pe acela care corespundea întocmai, în finalitatea lui, Fiinţei Sale.
Hei, dar spuneai că toate gândurile Sale au viaţă. Ce s-a întâmplat cu acelea nerostite? veţi întreba. A mai fost cineva care s-a întrebat. Era acolo, admira toată această glorie manifestându-Se, vedea puzderia de gânduri divine refuzate rostirii creatoare… Dar e păcat, s-a gândit personajul nostru, de atâta gândire irosită în virtual. Ia să fac eu ceva cu toate aceste gunoaie divine…! Şi a pus mâna pe ele. S-a identificat cu ele cum S-a identificat Dumnezeu cu Planul Său. Dar tot fără chip erau. Fără chip şi asemănare. Şi cei doi s-au făcut una, în pieire. Amăgitorul şi gândurile imposibile ale lui Dumnezeu. S-au făcut una. Biografii de ieri, de azi şi de mâine, infestate de pieire.
Numai că Dumnezeu alesese Adevărul. Toate acele „resturi” de veşnicie, toate acele alternative la existenţa aleasă de El erau minciuna. Desigur, erau tot Dumnezeu, dar erau gândite de El ca imposibile. Nu au ajuns rostire de Sine a Lui, nu puteau fi Cuvânt divin.
Erau doar tăcere care nu avea să existe vreodată. Erau opusul Cuvântului. Aşa, personajul nostru a devenit tatăl minciunii. Dacă Cuvântul este Adevărul, atunci minciuna nu poate fi decât nespunerea acestui Cuvânt, nealegerea Lui. Atunci şi aşa a fost alungată minciuna din prezenţa lui Dumnezeu. Iar unirea cu biografiile pământeşti i-a asigurat căderea ca de fulger, pe pământ… În sfârşit, devenise stăpânitor al veacului acestuia. Toată creaţia părea a-i aparţine. Dar nu mai corespundea intenţiilor lui Dumnezeu. Devenise ireal şi dăunător. Era inutil slavei Sale. El credea că a devenit Dumnezeu.
Cu înşelătoria asta a sedus-o pe Eva. Rezultatul îl ştim. Omul a devenit din instrument al Glorificării divine, subiect al pendulării materiei între bine şi rău. Fiindcă realitatea n-ar avea dimensiuni morale fără subiectivitatea noastră. A devenit, din chipul şi asemănarea Adevărului absolut, pur şi simplu un alt chip şi o altă asemănare: a aceluia care-i deschisese orizontul cunoaşterii prin sine şi pentru sine.
Toată creaţia îi este datoare minunatei rostiri de Sine a lui Dumnezeu, a alegerii Sale de a-Şi manifesta Gloria. Alegere ce a generat un Plan. De a-Şi exprima obiectivitatea absoluta a Sinelui Său, a subiectivităţii Sale. Tot ceea ce a ajuns la existenţă reală, concretă, obiectivă, a ajuns datorită rostirii Lui. El nu putea rosti minciuna şi n-a rostit-o. N-a ales suferinţa, pentru creaţia Sa. Nu a numit răul. Le-a ştiut cum ştie totul. Binele şi răul… Unul din pomi. Din cei doi pomi sădiţi de El în milocul grădinii. De El, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Între aceste coordonate suntem şi noi, derivând în bărcile sparte ale subiectivităţilor noastre…


Trăişte-ţi veşnicia!

ianuarie 29, 2009

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu?

Este Însăşi Fiinţa Lui. Măreţia a ceea ce apostolul Ioan numea, spunând că „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă în cuvintele noastre. Mintea omenească nu are acum capacitatea necesară să se apropie de natura exactă a ceea ce i-a dat naştere. Domnul a zis: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Faţa” Lui este prezenţa Lui în plenitudinea manifestărilor ei, este flacăra în mijlocul căreia orice substanţă de altă natură decât focul îşi pierde sau îţi modifică propria-i alcătuire.

De mii de ani, generaţie după generaţie, oamenii au tot dat ocol ideii de Dumnezeire. Filozofii sofisticate  au căutat să-i creioneze un chip de care să se poată apropia, fără a fi mistuiţi aceia care au mizat pe umila stare a minţii omeneşti. Religiile au pus accentul pe „încălzirea” fiinţei la apropierea de această Flacără. Dar întotdeauna au rămas departe.

Să ne închipuim că ne plimbăm pe marginea unei fântâni şi încercăm să vedem apa din adânc. Numai că adâncimea e aşa de mare, că orice efort e zadarnic. E aşa de mare distanţa până la izvorul apelor ei, că oglinda proaspătă şi răcoritoare atât de râvnită, pare a nici nu fi. În aceste condiţii, apostolul Pavel scrie Efesenilor (şi nouă) aceste cuvinte: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti…”   (Efeseni 1:17-20)  Trebuie o funie! O funie suficient de lungă şi o găleată. Dovada existenţei şi a calităţii apei din adânc nu poate fi făcută decât aducând la lumina zilei ceva din ea.

Cei mai mulţi oameni însetaţi vor să bea şi să se sature. După goane îndelungi prin pustiurile toride ale zilelor, epuizaţi de himerele atracţiilor lucitoare, de oglinzile false ale satisfacţiilor inconsistente sub aspect esenţial, însemnând oarece doar la nivelul senzaţiilor atât de trecătoare şi a unei mulţumiri de sine nejustificată sub aspectul ieşirii necondiţionate din scena lumii, cei mai mulţi oameni devin adepţii unei conduite de tipul „Trăieşte-ţi clipa”. Egoismul presupus de adoptarea acestui mod de a concepe viaţa nu are absolut deloc de-a face cu creştinismul, care cheamă în mod permanent şi fără a îngădui dubii, către altceva, cu totul altceva, ceva surprinzător, inimaginabil pentru gândirea comună condusă de un aprig instinct de supravieţuire a suportului material al vieţii, care, cu toate eforturile vreunei fiinţe, are clipele numărate. Acest „altceva” strigă clar „Trăieşte-ţi veşnicia!”   

Am băut din această Fântână!, le strig acestor oameni. E apă vie aici!  E altceva! Gustaţi! „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută…”. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” 


Regula efortului minim

ianuarie 8, 2009

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” Romani 1:19

Din totdeauna m-au fascinat aceste cuvinte de la începutul Evangheliei după Ioan. „La început era Cuvântul…”. Priveam sensul lor în modul cel mai pragmatic cu putinţă, aplicându-l strict unei atitudini dogmatice şi unei aplicaţii practice imediate: justificarea unei native înclinaţii literare care acapara şi recompunea o realitate pe care, ori n-o înţelegeam suficient, ori o respingeam, tocmai fiindcă o înţelegeam şi nu-mi convenea. Dar întotdeauna, chiar datorită acestei înclinaţii literare clădită tainic şi adânc pe o, de multe ori, dureroasă intuiţie, ştiam că nu era suficient. Că a privi doar la modul acesta mecanic şi profitabil aplicativ (profitabil în sensul justificării şi afirmării de sine) cuvintele acestea, e ca şi cum aş cerne făina scoasă din grâu şi aş arunca tărâţele, afirmând că ele nu-s grâu…

Da, de cele mai multe ori, mintea funcţionează şi ea după regula efortului minim. E bine asta? E rău? În ce-i priveşte pe alţii, nu ştiu. Pentru mine, paradoxal, efortul minim era acela care-mi asigura originalitatea, felul meu personal de a fi altfel decât ceilalţi, de a mă identifica şi de a mă delimita într-un univers pe care nu-l înţelegeam şi care mă cuprindea şi căuta să mă anihileze.
Regula efortului minim cere fiecăruia să-şi afirme o existenţă sigură, evidentă, clară şi confortabilă în acord deplin cu tot ce există în sine, sau în afara sa. Cred că aşa vieţuia Adam înainte de cădere. O existenţă simplă, plenară şi fără conflicte care să contrarieze vreo regulă sau vreo normă, fericit în pacea inimaginabilă a creaţiei de la început. Să nu înţelegem greşit: efort minim nu înseamnă lene, abandonare, indolenţă. Ci implicare în exact acea direcţie a existenţei pentru care şi numai pentru care aceasta a fost creată. Este mai uşor să împingi o maşină la vale, nu la deal, nu?
Greaţa existenţială, absenţa sensului existenţei umane, argumentată de existenţialişti, nu face decât să mă ajute să înţeleg ce uriaş conflict poate apărea la nivelul omului însuşi, când încearcă să explice o existenţă care mai înainte de orice trebuie trăită ca o existenţă cu sens, şi abia apoi explicată. Pentru că explicaţia existenţei constă în şi este afirmată de sensul ei, înţeles cu adevărat abia după ce e trăită cu sens.
Mulţi oameni recunosc că şi-au „complicat existenţa” atunci când au făcut cutare sau cutare lucru. Adică acel lucru a tulburat nişte ape, a generat un conflict. Noi, românii, vorbim despre „mintea de pe urmă”, atunci când vedem ce bine e să evitam asemenea conflicte (după ce s-au – şi ne-au – consumat).
Regula efortului minim şi a maximei eficienţe guvernează lumea, este implantată în ea ca o matrice de înţelepciune. Simplitatea la care se reduce, în ultimă instanţă, întregul univers creat, de la existenţa luminii, până la chimic, fizic sau biologic, psihologic sau social, atunci când postulăm existenţa unui Creator înţelept, nu face decât să ne confirme afirmaţiile.
Dar nu numai atât: frumuseţea şi grandoarea imposibil de reprodus, din fiinţa simplă ne uluiesc. Sălbăticia unei păduri, liniştea unui lac ascuns în umbră de sălcii, plutirea lebedei pe apa lui, proiectarea în cer a piscurilor albe ale muntelui şi măreţia lui detaşată în depărtări, picajul însângerat al soarelui la apus, sau inocentul ţârâit al unui greiere la căpătâiul unui visător ce s-a făcut în noapte una cu stelele, ne încarcă de o nostalgie inexplicabilă după ceva aproape ştiut, dar mereu ascuns şi de neatins, par a purta un mesaj clar pentru inima care nu şi-a pierdut de tot sensibilitatea: „Sunt aici! Aici, în adâncul simplităţii şi măreţiei ei. Sunt frumuseţea din ea. Sunt cel mai simplu lucru posibil! Sunt Dumnezeu!”

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” îi spune Domnul lui Avraam în Geneza 18:14.
Pentru unii dintre noi, cel mai greu lucru este să fie ei înşişi şi să fie de acord cu ei înşişi. „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” a spus Domnul Isus în Matei 5:37. Adică: voi sunteţi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potriviţi-vă Lui, nu chipului acestei lumi corupte. (Romani 12:2) N-ar fi extraordinar? Ce fel de lume ar fi aceea în care ar funcţiona acest principiu? Să nu mai existe politicieni mincinoşi (dar ar mai exista politica?), să nu mai existe înşelăciune… Domnul Isus explică: „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate.” Ioan 7:18, iar la Ioan 8:44, adresându-Se celor care nu voiau să-L asculte, spune: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Nu e devenit inacceptabilă starea lumii de azi, până şi celor care resping Adevărul? Se tot plâng oamenii de guvernele lor, de bărbaţii, femeile sau copiii lor, de şefii sau de subalternii lor… De păstorii lor, de soţiile sau de soţii lor… Se feresc de ceilalţi, ca să nu fie contrazişi în „adevărul” lor. Se feresc şi de ei înşişi, aruncându-şi în subconştient murdăriile, să nu şi le mai vadă. Dar acest „adevăr” personal… nu merge de multe ori la apă. Şi apar conflictele. Omul devine nemulţumit. Dă vina insatisfacţiilor pe unul sau pe altul. „De ce mi-ai stricat, domnule „adevărul”. „De ce mi-ai luat idolii?”, l-a întrebat Laban pe Iacov. Ţinem cu atâta putere la religiile noastre, la „tradiţie” şi obiceiuri, de parcă ele ne ţin pe noi, şi nu noi pe ele… Nu renunţăm la ele, au devenit „adevăruri” integrante ale vieţii noastre şi suntem gata, nu să murim, ci să omorâm pe celălalt, pentru ele… Asta îmi aduce aminte de o anecdotă. Se povesteşte că, în urma unui naufragiu, s-au regăsit pe o scândură câţiva marinari. Unul era evreu, unul ateu, iar al treilea, creştin. Marea era în continuare înfuriată, iar scândura aceea mică nu-i putea ţine pe toţi. Numai unul ar fi putut spera să scape. „Doamne Isuse, s-a rugat creştinul, credinţa mea în Tine şi dragostea şi jertfa învăţate de la Tine, mă fac să renunţ la această scândură. Ai grijă de tovarăşii mei. Facă-Se voia Ta!”. După care a abandonat fragilul refugiu, pierzându-se în valuri. Impresionaţi, ceilalţi doi s-au privit unul pe altul. Evreul s-a prins mai bine de scândură, apoi a început să se roage: „Doamne al Oştirilor, Tu ştii că Legea Ta e sfântă pentru mine… Scapă-mă din primejdie.” Ateul a aşteptat puţin, dar văzând valurile din ce în mai ameninţătoare, s-a hotărât deodată: „Eu nu am nici un Dumnezeu… Iar convingerile mele mă fac să-l arunc de-aici pe acest om. După care l-a împins în valuri pe tovarăşul lui. Care e adevărul tău?


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Cele dintâi roade

septembrie 23, 2008

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul acesta, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie distrus, fiindca şi-a asumat ratarea. Înlocuit. Răscumpărat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…”

Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.


Spuneai Cuvânt

mai 1, 2008

Spuneai Cuvânt şi Îl erai deplin
Şi Adevărul vă împrejmuia.
În glasul Tău tăcerile se-aţin
Ca ciutura spre-adâncul de cişmea.

Spuneai Cuvânt şi denumeai cu El
Fiinţa Ta de flacără şi dor,
Erai Cel Savaot-Emanuel
Prin care toate au în ele spor.

Spuneai Cuvânt şi-nţelegeai atât
Cât era Tu rostindu-Te-n măriri,
În întruparea chipului de lut,
În veşnicia marii răsfoiri…

Spuneai Cuvânt de Tine şi trăia.
Şi tot ce nu erai era pieire.
Şi împlinit Cuvântul Te spunea,
Iar toate astea se chemau Iubire.


Aceeaşi poruncire

martie 22, 2008

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…

Nu pot schimba tăcerea sub porticuri
De alb palat vegheat de heruvimi.
Nu pot să-i înţeleg alene chipuri
De Duh în pala florii din grădini.

Nu pot vui de vântul unei creste
De munte ‘nalt, cu vârful între nori.
Dar poţi să-mi spui, Isuse, o poveste
De Miel sacrificat pe uşiori.

Şi-n liberarea mea îmi poţi iubire
Stârni, aşa cum ai tăcut furtuni,
Cu viaţa mea ca să Te dau de ştire,
Cu viaţa Ta în ştire să m-aduni. 

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…


Pentru tăcerile inimii 01

martie 21, 2008

Evanghelia după Ioan

1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2  El era la început cu Dumnezeu.
3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6  A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7  El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8  Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9  Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15  Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.
16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (5)

martie 3, 2008

continuare de aici

Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.

Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!

Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!

Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.

Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…

Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.

El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.

Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…

(va urma)


Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (2)

februarie 24, 2008


De fapt toată existenţa noastră… tot universul ăsta este poezia Lui. O poezie atât de frumoasă, cum numai libertatea absolută care se căsătoreşte cu înţelegerea absolută, care se căsătoreşte cu Cuvântul absolut şi cu înţelepciunea absolută…

Noi lucrăm cu acel material căruia Maiorescu îi spunea „materie sensibilă” –  culoarea, forma, pentru un pictor, forma, dimensiunile, spaţiul, pentru un sculptor…, şi lemnul, şi cuvintele pentru scriitori.

Noi încercăm să le punem într-o ordine sau alta pe acestea – în speţă cuvintele – să le încărcăm cu sensuri, să le dăm drumul să zboare, şi atunci spunem că am făcut poezii.

Ne jucăm cu cuvintele, de multe ori le înţepăm, le zgâriem… Mie îmi place să le mângâi, ca să le fac să mă asculte, să le vrăjesc, ca să-mi arate frumuseţea lor…

Dar cuvintele noastre sunt moarte. Când spun „pom” văd un pom. Are rădăcini, are tulpină, are coroană frumoasă, are frunze, poate are şi rod, fructe, şi îi spun „pom”. Pomul meu nu trăieşte, pomul meu este trăit.

Dar Dumnezeu este acel Poet – binecuvântat să-I fie Numele! – al cărui Cuvânt este El însuşi. Şi aşa cum eu interferez cu aceste imagini… Am spus „pom”, dar nu am interferat cu pomul, ci cu imaginea lui din mintea mea.

La Dumnezeu e muuult, infinit, de neînţeles de interesant. El când spune „pom”, în mintea lui pomul există… El interferează cu realitatea…

continuarea aici


Porţi de cleştar

ianuarie 2, 2008

Porţi de cleştar gândului dat-ai cuvânt,
haine regeşti înfăşoară grumazul tăcerii
de când, Dumnezeule, m-ai luat din pământ
şi m-ai pus om în mijlocul verii.

De adânc s-a umplut până sus valul cel
ce din humă clădit-ai şi suflu…
Se uitau raze sfinte la el,
cât de viu îl făceai şi de suplu.

Chipuri din vis, vis de dincolo de orice,
le-ai săpat cu uşure vibrare
în moalele încă pământ care se
desfăcea gângurind, ca o floare.

M-ai făcut din bucurie şi din iubire,
m-ai modelat, ca pe un candid răsfăţ,
gândurile mi le-ai dăruit- sfinte safire
fierbinţi, în care cuvânt să agăţ

ca o montură strălucitoare pentru o piatră
de preţ, neasemuită asemănare
cu inima Ta fără uitare şi fără pată…
De ce, Dumnezeule, acum gândul mă doare?

Ce i-am făcut şi cum am putut să-i întorc
faţa strălucitoare în altă parte?
Iartă-mă, Doamne, mai dă-mi timp, mai dă-mi loc
să-mi pot căuta aproapele, în atâta departe!


Lacrima de bucurie

decembrie 17, 2007

Timp de 23 se ani a încercat să-i explice ce înseamnă creştinismul, în vorbă şi port. Ea nu a înţeles. Aveau două fete, o mândreţe de copii, pe care le iubeau amândoi. Fetele de asemenea îşi iubeau părinţii. De aceea au înţeles şi nu prea gestul memei lor de a divorţa. Le-a durut tare, dar n-au avut ce face. Fata cea mare a scăpat de sub tutela părinţilor, e majoră, e studentă la Bucureşti. Fata cea mică a rămas la mama ei. Tatăl este foarte bolnav, de fapt ăsta a fost şi motivul real al divorţului. Abia se poate îngriji pe sine.

Tatăl nu a făcut altceva, cât au fost împreună, decât să le arate iubirea sa fără condiţii, să le ajute şi să se jertfească aşa cum îl învăţa Domnul şi Stăpânul lui. Să ude zilnic sămânţa Cuvântului.

Duminică fetiţa cea mică, la numai aproape 16 ani, a făcul legământ cu Domnul despre care le vorbise tatăl, în biserica unde merge el. Sămânţa a rodit. Asta, în pofida ameninţărilor şi acuzaţiilor mamei ei, pe care totuşi o iubeşte foarte mult.

Fetiţa asta se cheamă Rebeca. Este fetiţa mea.


Impresii poetice

noiembrie 12, 2007

La ceas de taină 1

Când Domnul vrea să-mi spună ceva, mă face atent. Dacă dorm, mă trezeşte. Aşa m-a trezit astă noapte. Aşa l-a trezit şi pe Samuel, acum mai multe mii de ani. E ceva în glasul Lui, de parcă vorbesc singur. Mi-a spus: „Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” „Bine, Doamne, i-am răspuns, dar asta spune Pavel în Romani. Doar pentru atâta lucru m-ai tezit?” Şi am vrut să mă culc la loc.

„Păi văd că trebuie să-ţi aduc aminte…”, mi-a spus El. E povestirea aia cu ficusul, pe care ţi-am dat-o mai demult. Atunci îţi spuneam un secret. Cuvântul Meu e proiecţia Mea în Mine, la modul pe care tu îl numeşti „ideal”, şi în lumea ta într-un mod pe care tu îl numeşti „concret”. Tu lucrezi în lumea concretă cu cuvinte concrete, Eu lucrez peste tot cu Cuvântul Meu. Tu vezi doar o părticică din toată lucrarea Mea.

Spre deosebire de cuvintele tale, Cuvântul Meu are viaţă şi o are din belşug. „Căci El zice şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte El ia fiinţă”. Îţi aminteşti… Aşa am făcut Eu totul. Aşa a luat fiinţă totul. Altfel nu putea fi. Eu sunt Cel ce sunt. Afirm asta când mă văd pe Mine Însumi. Afirm asta când rostesc, fiindcă rostesc cu Mine Însumi, cu Cuvântul Meu. Iar când rostesc, Cuvântul Meu spus de Mine ia fiinţă. În Mine, la modul ideal şi duhovnicesc, şi în lumea voastră „concretă” în modul vostru „concret”. Problemă de percepţie, te gândeşti tu, dar n-ai să ştii niciodată cum e percepţia Mea.

***
cum punea mama rufele la uscat şi vântul se bucura
aşa îmi pui Tu nopţile uneori să Se bucure Duhul Tău
toate celelalte au aripi numai eu am nopţi şi am
un deşteptător special pentru lumina din ele da
şi nopţile sunt luminoase când ai ceva de spus
şi ele pot fi minunate

apoi trecea o suferinţă care făcea cu ochiul
ori o prăbuşire spre înalt apoi transpiram până-n zori
de  roua ca de îngeri presaţi în cartea Ta cineva
tot încerca să-mi povestească cum că
botanica divină are un parfum ca de sentiment
înflorit cineva tot arcuia în real o grădină