Pe aleile nedumeririi

Acum sunt străzi de mers şi inima o poate lua înainte, jucăuşă, sărind fără grijă într-un picior… Poate să cadă, bineînţeles, poate să cadă şi să se rănească de o piatră de dragoste, se poate murdări alergând prin frunzele mucegăite ale iluziilor. Dar sunt ambulanţe în toate colţurile, spui, subterfugii, refugii, ascunzători, gânduri gata să devină personale, intime…

Şi creşte minciuna pe preşul de la intrare, stă acolo de mult, ca un căţel credincios, din când în când mai ieşi să-i dai un os. Abia când se întoarce inima acasă, vezi că poate muşca deplin şi la fel de dureros ca un dulău adevărat. Şi-o oblojeşti, inima, şi plasturii se înroşesc şi ei de parcă nu s-a schimbat nimic. Doar tic-tacul e mai rar, mai sacadat, seamănă mai mult ca înainte cu un lătrat deznădăjduit.

E vremea să crească iarba, să acopere… Sau să cadă frunzele. Sau să mătur un pic şi să răstorn peste toate gunoiul. Vezi, dacă n-ai ascultat? Şi îmi trag perna sub cap. Liniştea începe să se viseze. E un copil acolo, în visul ei, înainte de a o lua înainte, alergând într-un picior pe aleile nedumeririi.

Când m-am ridicat de pe genunchi, toate erau la fel ca înainte. Într-un colţ patul încă nefăcut, în celălalt dulapul cu haine, poate doar biblioteca să se fi luminat puţin fiindcă era lângă geam şi afară răsărea soarele.

Publicitate