Dumnezeu modela istoria

Nu, nu era chiar ca-n „Mizerabilii”, la noi în oraş n-au fost baricade pe străzi, deşi ce se ascundea prin reţeaua de canalizare n-am ştiut şi nu ştiu.
Plutea în aer de câtva timp… Încă din vara lui 1989 intrasem într-un grup clandestin şi pregăteam publicarea unor manifeste împotriva regimului comunist, manifeste care nu au apărut niciodată. Eu n-am apucat să văd prototipul acestui manifest, securitatea însă, da, cum aveam să aflu ulterior! Din cei cinci oameni (eu nu ştiam atunci decât pe acela care mă cooptase în grup), unul era informator. Nu mă interesează care, nu m-a interesat niciodată. Îl ştie Dumnezeu.
Lucram într-un muzeu, undeva într-un parc, foarte aproape de stadionul unde aterizase elicopterul dictatorului cu puţin timp în urmă, în octombrie. Fusese, probabil, ultima lui „vizită de lucru”. Ascultam relatările posturilor străine de radio, înfrigurat, îngrozit de ceea ce se întâmpla la Timişoara. Coşmarul dura de câteva zile. Apoi a venit anunţul: gata! Suntem liberi! Am plecat imediat spre primărie. Era cald, era ca-n mai. Ceauşescu a fugit!
Îmbrăţişări cu oameni necunoscuţi, larmă, claxoane sacadate sau prelungi, interminabile, drapele fără steme, cu găuri mari, „pe acolo a fugit dictatorul”, m-am surprins gândind şi râzând singur. În balcon vorbeau tot  felul de oameni. Unul din ei, cel mai vehement, era un informator pe care-l ştiam. Fusese „sub acoperire” întâi baptist, apoi penticostal…
Noaptea a început să se tragă. Eram în primărie. Se dădeau arme. „Eu am arma mea”, le-am spus. Erau nedumeriţi. „Asta!” şi le-am arătat Biblia pe care o înghesuisem în buzunarul interior al hainei. N-au înţeles prea mult. Au murit atunci la noi în oraş ca martiri ai revoluţiei 53 de oameni, fără să-i fi omorât cineva! Cine trăsese? De ce? Doar armata era cu noi…! Şi Miliţia… La poarta Securităţii erau câteva TABuri…
La megafoanele primăriei s-a anunţat că „avioane ruseşti de bombardament se îndreaptă spre noi”. Lumea de pe platoul din faţă a dispărut. Avioanele n-au apărut niciodată, dar lumea a dispărut. Şi eu am plecat. Trebuia să-mi văd familia. Locuiam într-un bloc, undeva, într-un cartier mărginaş, lângă o unitate militară. Noaptea se trăsese tare, mi-a spus soţia. Ea şi fetiţa noastră care avea 3 ani, dormiseră în cada de la baie, de frica gloanţelor rătăcite. Pe peretele exterior al blocului s-au văzut mult timp urme de gloanţe. Lipsisem mai bine de 48 de ore. Timpul îşi pierduse însemnătatea, în faţa istoriei. Am mâncat, am dormit puţin şi am plecat iar. Se făcuse noapte.
În parcul oarecum izolat, nu departe de un cimitir, era Secţia de Ştiinţe Naturale a Muzeului unde lucram eu. Trebuia să verific dacă s-a întâmplat ceva acolo. Chiar în faţa porţii apăruse un miliţian înarmat. Când am dat cu ochii unul de celălalt, nu ştiu cine a tresărit mai tare. „Ce faceţi aici?” m-a întrebat. „Caut terorişti!” am spus, mai liniştit. În cimitirul din apropiere se trăgea. La Muzeu, totul era bine. M-am rugat acolo, în întuneric. Şi am înţeles. Dumnezeu modela istoria.  Era caldă, era vie, în mâinile Lui. Iar mâinile Lui eram noi oamenii. „Măcar copiii mei să trăiască liberi.” Aşa gândeam. Dimineaţă am fost şi am donat sânge pentru răniţii revoluţiei. Atunci m-am căptuşit cu hepatita virală B şi C pentru care aveam să fiu pensionat câţiva ani mai târziu. Dumnezeu modelează istoria. Ea e caldă, e vie în mâinile Lui. Iar mâinile Lui sunt vieţile noastre…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: