Psalmul de sub perfuzor 32

februarie 25, 2009

Atât de adânc este fiecare pliu al realităţii, că nu mai întreb de unde vin îngerii, doar mă închin. E ca şi cum aş pune un ochi peste orizont şi altul peste inimă şi aş cânta. Din când în când nemăsor bucuria şi nu îmi mai revin. Din când în când trasez ierbi: de când eram fir, îmi plăcea să ne jucăm de-a vântul.

Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…

Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…


Avalanşa de gânduri

februarie 12, 2009

Dacă aş şti de unde vin gândurile şi câte dintre ele nu sunt ale mele, aş şti ce e aia „revelaţie”. Dar nu ştiu. Nu ştiu acum. Probabil că voi afla atunci când Îl voi vedea pe Stăpânul revelaţiei. El spune în Isaia: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă…


Dă-mă de ştire

februarie 6, 2009

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…


Sentimentul religios

ianuarie 16, 2009

E ceva… Dincolo de orice întrebări pe care şi le-ar pune omul. Şi, indiferent de răspunsurile pe care le-ar putea afla, rămâne mereu şi mereu adevărat faptul… Fapta…
Există ceva ce interferează cu existenţa lui, tulburând-o, contrariind-o… Fie că numim acest ceva „frică de moarte”, „nevoia de sens al vieţii”, „dimensiune a fiinţei umane”, el există şi se manifestă.
Cel mai adesea, numim asta: „sentimentul religios”. O caracteristică ce nu are o altă consistenţă decât pe aceea a unor determinisme intime, profund subiective, dar reflectând o obiectivitate latentă, de intensităţi variabile, care conduc însă la manifestări implicate fundamental la nivelul comportamentului nostru individual şi social.
Cu alte cuvinte, partea invizibilă din noi conduce în mod evident către formarea şi manifestarea modului de integrare şi de relaţionare ca indivizi în societate şi ca elemente făuritoare şi consumatoare de istorie. Prea… transcendental? Sau prea… duhovnicesc?
Prin „consumator de istorie” înţeleg spiritul raportat la trecut, la tradiţii, la memorie, vieţuind într-o inerţie de multe ori iresponsabilă înaintea unor provocări noi şi, de aceea, periculoasă.
„Făuritorii de istorie” sunt acele flăcări care, născute din rugurile unor personalităţi, incendiază o generaţie, scoţând-o din starea inerţială de „consumator”. Ideea nu e nouă şi nu e de la mine. Dacă vom ţine cont de ea, orice încercare de schimbare a cursului istoriei întreprinsă de aceşti „făuritori” are o limită impusă de raportarea la însăşi istoria. Singurul deplin şi cu adevărat „Făuritor” nu aparţine istoriei formelor şi tradiţiilor ei. Acestea caută conservarea de sine a lumii. Adevăratul „Făuritor” nu este din lume, ci vine din exterior, din afara istoriei, cu metode şi instrumente cu totul noi, care le contrazic fundamental pe celelalte şi care, coştient de pericolul deturnării „Chipului şi asemănării”, asigură restaurarea acestuia.
Cursul propriei vieţi, aceasta este singura bucăţică de timp pe care îşi poate propune să o controleze omul. Dacă alţii, după el, preiau şi duc mai departe iniţiativele viabile, în măsura în care acestea se dovedesc folositoare societăţii, atunci putem vorbi despre viziunea istorică a cuiva. Atunci abia, viaţa unui om primeşte o însemnătate anume, raportată la istoria generală. Am putea chiar afirma că istoria este formată din perioadele unite într-o continuitate controlată din afară. Fiindcă din interior nu există posibilitatea, dată fiind condiţia umană de „elemente” consumatoare, de a o controla.
Dar să revin… Chiar dacă devin prea didactic.
Există o realitate interioară bântuită de spectre ciudate, la nivel individual. Întrebări mai mult sau mai puţin stringente îi preocupă pe oameni de la naştere şi până la moarte. Agăţându-se de concretul înconjurător, cei mai mulţi caută să fugă de ceea ce nu poate primi un răspuns imediat, mulţumitor în imediateţea lui, şi, mai ales, în direcţia satisfacerii tocmai a acestei nevoi de încorporare într-un concret, i-aş spune majoritar. Ideea e mai degrabă aceea de calitate, decât de cantitate.
Cei mai mulţi caută sa fugă de robia sinelui lor real care le spune că mai trebuie făcut ceva, înainte să se instaleze la masa vieţii lui şi mănânce şi să bea. Ce, nu-s eu stăpân pe viaţa mea? Nu fac eu ce vreau cu ea? Ba da… Dar ai ales, pentru rezolvarea problemei, o soluţie pe care am numit-o „sentiment religios”. Şi indiferent cum ai numi soluţia asta, oricărei credinţe sau necredinţe i-ar purta ea numele, dacă nu accepţi că altcineva este stăpânul tău, că trebuie să te încingi cu renunţarea la pretenţiile de libertate şi autodeterminare, că nu eşti decât un „rob netrebnic”, ai eşua. Şi că orice-ai face, oricât de însemnate ar fi meritele tale pe pământ, n-ai făcut decât ce erai dator să faci. Ţi-ai slujit Stăpânul. Poţi să-i spui umanitate, dacă-ţi place mai mult. Eu îi spun Domnul. Apoi fiecare se încinge să slujească. Hai să facem o întrecere: cine leapădă primul ştergarul, ca să apuce şi el o porţie de mâncare?
E adevărat că Hristos Domnul S-a identificat cu „aceşti micuţi fraţi ai Mei”, exemplare ale unei umanităţi condamnate, dar create „prin El şi pentru El”, pe care a venit să o regenereze. Să o răscumpere. Răscumpărând-o pe ea, Se revela pe Sine, Cel Acelaşi şi veşnic, al cărui Plan era „Chipul şi asemănarea” care-L mărturisea întocmai şi-L glorifica pe El. De ce te împotriveşti, omule? Cine te ţine în amăgirea binefacerilor folositoare în primul rând ţie, într-o religie a unei carităţi în nume şi interese străine Numelui Său? De ce te fereşti de Adevăr, atunci când ajuţi pe semenul tău? În numele cui îţi exerciţi tu „Chipul şi asemănarea”?
Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori (nu) aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie (nu) mi le-aţi făcut.” Vedeţi până unde merge identificarea Domnului cu oamenii? El îi numeşte „fraţi”. Dar despre asta cred că vom mai vorbi.
Şi mai spune: „Şi oricine vă va da de băut un pahar cu apă, în Numele Meu, pentru că Sunteţi ucenici ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” A recunoaşte că suntem „ucenici” ai Săi ne arată că dăm şi acceptăm orice „în Numele” Său. Ştii, m-a trimis Învăţătorul ca să te ajut. Ştii, te-a trimis Învăţătorul ca să mă ajuţi. Ştii, în Numele Său…
Ce simplă mi se pare problema libertăţii, acum. Sunt liber să aleg. Şi nici nu e greu: sunt doar două posibilităţi. „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu la condiţia de rob ni se dă alternativă. Omul nu se poate elibera de subiectivitatea sa. Dar subiectivitatea mea e liberă să aleagă încotro îşi îndreaptă serviciile.
Psihologia încearcă fără succes să dea de capăt acestei nevoi a omului . Filozofiile ţes tot felul de borangicuri intelectuale care mai de care mai sofisticate. Încearcă să fixeze minţii omeneşti refugii în drumul ei de fugă dinaintea necunoscutului. „Da, e adevărat, ceva-ceva există, este neclar, dar clarificabil, dacă…” Şi se iau în considerare în termeni alunecoşi, evazivi, tot felul de condiţionări şi dimensiuni omeneşti. Doar-doar vor limita aparentul haos.
Religiile coc pâini pentru suflete şi toarnă în cupe vinul unor credinţe care să confere siguranţă şi rost existenţei. Dar eficienţa lor depinde de brutarul, sau de stăpânul viei. Şi de vatra unde sunt coapte pâinile, sau de teascul unde se face vinul. Foamea şi setea după adevăr pot fi amânate, amăgite, anihilate. Cu astea nu s-a rezolvat problema, însă. Nevoia de salvare este resimţită de toţi şi apare ca o caracteristică a însăşi condiţiei umane, a istoriei, la urma urmei, prin transferarea particularului individual în linia succesiunii. Cei mai mulţi fug…
Spunea un înţelept şi mă iau şi eu după el:
„Putem găsi o altă cale de înţelegere, în postulatul potrivit căruia firea dumnezeiască, în măsura în care ne este accesibilă, trebuie să aibă ceva comun cu firea noastră. Şi dacă vom căuta o anumită însuşire spirituală pe care suntem conştienţi că o posedăm şi pe care i-o putem atribui şi lui Dumnezeu, cu încredere absolută – fiindcă altminteri, dacă Dumnezeu n-ar avea această însuşire pe care o avem noi în mod neîndoielnic, ar însemna ca, pe linie spirituală, Dumnezeu să fie inferior omului (quod est absurdum) – atunci, o asemenea însuşire, pe care suntem îndreptăţiţi s-o atribuim atât omului cât şi lui Dumnezeu, nu poate fi decât o însuşire pe care filozofii vor s-o izgonească din sufletele oamenilor, şi anume iubirea.”
Dar ce treabă are salvarea cu iubirea, veţi spune… Sau nevoia de un Mântuitor, despre care vorbeam, cu nevoia de iubire? Până la urmă, nu prea înţelegem ce e şi de ce, nevoia de salvare, de cine avem nevoie să fim salvaţi? Mulţi se simt fericiţi în viaţa asta, înconjuraţi de familii, de dragoste, de bani şi plăceri… Nimic nu strică echilibrul vieţii lor, de ce ar avea nevoie sa fie salvaţi?
Toynbee, căci el e autorul citatului de mai sus, aplică termenul unei realităţi de dincolo de individ, istoriei. El se referă la un salvator al civilizaţiei omeneşti, al oamenilor ca rasă capabilă să fie distrusă, sau să se autodistrugă. „Dar ce treabă am eu cu asta? Viaţa e atât de scurtă… De unde, nevoia de mântuire…? Poate că cei care n-au ce am eu, poate că ei ar avea motiv să apeleze la aşa ceva. Mie nu-mi trebuie decât bani, ca sa cumpăr iubirea – o familie satisfăcută, animalul de companie, fidelitatea prietenilor, satisfacerea plăcerilor… Ce dacă sună puţin egoist, n-ai nici o şansă să fii iubit de alţii, dacă nu te iubeşti tu mai întâi! Toynbee a murit şi el, nu?” Aşa spune omul modern, uitând cât de nesigur este pe ceea ce are din iubirile aşteptate de el.
Eu i-aş răspunde: „Ai nevoie de siguranţa în iubire. Ai nevoie ca iubirea ta să te poarte ea pe tine, nu tu pe ea. De ce să te temi mereu că ai putea-o pierde? De la naştere până la moarte, sentimentul acesta al nesiguranţei iubirii îl însoţeşte pe om. Nevoia asta o numesc eu nevoia de mântuire. Ca orice cheie, ea are un sigur loc unde se potriveşte, o sigură uşă răspunde la atingerea ei. Stăpânul care-ţi cere să-I dai „să mănânce şi să bea”, El are cheia. În cămară vei găsi iubire sau pieire. Iar tu alegi. Nu dacă vei sluji, ci cui. Spre ce cămară te îndrepţi, robule? Ai nevoie de Numele Lui de pus peste „Chipul şi asemănarea” ce eşti.
Noi facem copii după chipul şi asemănarea noastră şi le dăm numele nostru. Nu-i lăsăm pe alţii să le dea numele lor. De ce ar accepta Dumnezeu ca acel creat „după chipul şi asemănarea Sa, a Gloriei Cuvântului Său, ieşit din Gura Sa şi frate cu Cel născut din Sine, să poarte numele altuia? Căci asta suntem: chip cu nume străin, crescuţi de un tată care nu e tatăl nostru adevărat, care se foloseşte de noi şi apoi ne aruncă în cocina porcilor, să dorim roşcovele… Care ne bate zi şi noapte cu urgie şi suferinţă…
Cu războaie, ură şi nebunie. Asta aduce fuga de Domnul.
Acesta este sentimentul religios al omului. Nostalgia după numele său adevărat, după tatăl său adevărat, după rostul său adevărat.


Dumnezeu şi nevoile Lui

ianuarie 9, 2009

Mi se pare deplasat titlul acesta. Vouă nu? Vouă, cei pentru care, ca şi pentru mine, în suportul tuturor judecăţilor privitoare la credinţă nu uităm să punem Sfintele Scripturi. Învăţăm multe lucruri bune şi adevărate din experienţă. Dar sunt ele bune şi adevărate în mod absolut? Nu le raportăm, ca să le catalogăm aşa, la ceva anume? Ceva ce ţine tot de experienţă. Ei bine, eu am ales Sfânta Scriptură, Biblia, ca reper, ca o reală Constituţie a ţării în care vreau să trăiesc. Şi nu ca unii din legiuitorii ţărilor lumii noastre, care dau legi, ca să le încalce ei înşişi primii.
De aceea sunt supărat (la modul paşnic, desigur) pe unii dintre „credincioşii creştini”. Ei afirmă sus şi tare că respectă şi urmează Scriptura, dar unii nici măcar n-au citit-o. Nu cunosc Constituţia ţării în care afirmă că trăiesc. Cred că aceştia au o gravă problemă şi că e cazul să caute să verifice care e ţara în care trăiesc.
Noi avem nevoie de Lege, iar Legea are nevoie de noi. Nu cred că trebuie să explic de ce. Eu personal îmi stabilesc legea vieţii mele, ţinând sau neţinând cont de legea fundamentală a ţării în care trăiesc, iar aceasta, la rândul ei, ţine sau nu ţine cont de Legea divină. De ce să ne declarăm „popor creştin”, dacă legea noastră nu respectă întru totul Legea lui Hristos, pe care o putem vedea lămurit doar în Cartea Sfântă? De ce să ne numim „popor român”, dacă nu cunoaştem, deci nu putem respecta, legea fundamentală a ţării noastre? Ni se va aplica exact această lege, în situaţia în care ne numim români şi trăim aici. Dacă ne mai spunem şi creştini… Şi nu se ţine seama de necunoaşterile noastre. Suntem pregătiţi? Da!? Pentru ce?!
Dar dacă vi se pare deplasat titlul capitolului, haideţi să tăiem, ca nişte bisturie ce suntem…
Privim la noi şi vedem o sumedenie de nevoi. Nevoi elementare, ca foamea, setea, somnul şi altele asemenea, nevoi ale fiinţei biologice. Sau nevoia de relaţii, de identitate şi de comunicare. Nevoia de a şti, de a numi… Apoi sunt atâtea şi atâtea „nevoinţe”, lipsuri resimţite numai datorită anumitor standarde pe care ni le impunem singuri, sau pe care ni le cer alţii, şi pe care căutăm cu înfrigurare să le îndepărtăm – lipsurile -, să aducem pace în tot felul de conflicte artificial create. Cine stă în spatele tuturor acestor simulacre de „împlinire de sine”, nu e greu de imaginat. Se năruie vizibil cortina lumii de hohotele lui, când îi reuşesc planurile. Dar să-L lăsăm pe Împăratul nostru să se războiască cu el. Noi să încercăm să descâlcim chica gândurilor noastre. Măcar atât.
Dacă veţi vrea să citiţi cu mine, ar fi mai uşor de înţeles. Nu, Dumnezeu nu are şi nu poate avea nevoile Lui. El a dat Fiului Său nevoile noastre. „El, suferinţa noastră a purtat.” Dar… face El lucruri gratuite? Nu are El un scop? Nu are El un Nume mai presus de orice nume? Un Nume care Se cere rostit, pronunţat? Scris cu literă mare? Dumnezeu e o Persoană, ştim noi din Carte. Are o identitate. Ea Se afirmă. Orice existenţă se afirmă. Nu orice existenţă are o identitate, găinile n-au aşa ceva, dar se afirmă cotcodăcind. Oile nu se ştiu între ele după nume, dar se aud behăind. Atunci cum nu s-ar afirma o persoană?
Afirmarea de Sine a Persoanei Supreme nu poate fi decât Gloria Numelui Său. Lumina e gloria lumânării, până aceasta se stinge. Dumnezeu nu Se stinge niciodată. Gloria Sa apare în creaţia Sa. El a ales să nu tacă, să nu Se ascundă. A ales să-Şi rostească Fiinţa, S-a legitimat pe Sine Însuşi în mijlocul veşniciei Sale. Ce imagine… inimaginabilă!
Scopul lui Dumnezeu este El Însuşi, este Identitatea Sa şi legitimarea Gloriei Sale. „El… suferinţele noastre le-a purtat.” Avea nevoie de ele? Suferinţele noastre sunt nevoile lui Dumnezeu. Puterea lui în slăbiciune se face desăvârşită. El are nevoie de slăbiciunile noastre. Are nevoie de slăbiciunea care sunt eu sau care eşti tu. Desigur, pentru mine şi pentru tine. De aici, gelozia Sa. Iubirea Sa e legătura Sa cu noi. Ne-a creat ca să fim şi ne iartă de păcate, ne mântuieşte, sfârşindu-Şi în mod minunat lucrarea şi fiindu-ne în veşnicia Sa.
Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Dacă nu este iertare, este nevoie de jertfă. Iar Dumnezeu vrea să ierte. Are nevoie de jertfă, nu pentru Sine, ci pentru noi. Hristos a fost om ca şi noi, dar fără păcat. S-a dat pe Sine… „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Adică să O ajungă şi să participe la Gloria Sa. Adică suntem fiindcă El este. Dacă El nu este pentru noi, pierim. Iar El S-a pronunţat. Noi suntem datorită acestei rostiri. Altfel, pierim. Fiindcă Dumnezeu este dragoste. În afara Sa e pierirea.
Nimicul nu există. Neantul nu există. Haosul nu există. Doar pierirea, lipsa veşnică a oricărei nevoi a lui Dumnezeu. Nerostirea de Sine şi neGloria. Iadul nevoii de identitate a fiinţei, al nevoii veşnic neîmplinite după afirmarea existenţei. Lipsa Iubirii.

Cât de neîncăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le folosim noi! N-aţi vrea să-L lăsăm pe El să le folosească? Dacă da, să ne deschidem minţile şi urechile gândurilor şi ale sentimentelor. Duhul Său Se va instala comod pe sofaua visării noastre, Îşi va deschide flacăra Soarelui Său să facă lumină, ne va mângâia pe dinăuntru şi pe dinafară cu suflarea unei blânde şi subţiri adieri, printr-o fereastră pe care doar El o cunoaşte, şi ne va pune în mână o Carte. Urmăriţi-mă, ne va spune. Haideţi să vă arăt.
Iar odaia va deveni cerul întreg, fiecare cuvânt va străluci cu adâncurile deasupra, iar viaţa din ele va ţine şi de foame, şi de sete, şi de timp, şi de veşnicie, de vom înţelege până la capăt. Ce încăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le foloseşte Duhul ce le-a dat viaţă!
Oh, de-am înţelege! Dar cuvintele încăpătoare de Duhul, numai mintea lărgită de Duhul le poate pricepe. Degeaba încerc să-L rostesc pe Isus, dacă nu Se rosteşte El. Degeaba-i spui ferestrei despre soare, dacă nu eşti soare, ea nu va străluci. Degeaba scriu eu, dacă nu vine cititorul cu ochii şi mintea să dea viaţă, rostindu-şi-le, cuvintelor mele. Degeaba a murit Hristos, dacă noi nu înviem. Fiindcă acesta-i rostul Lui, de Hristos: să ne regenereze astfel încât lumea să nu mai încerce să trăiască prin ea însăşi.

Uf, ce utopie! vor exclama raţionalii conturilor bancare şi amatorii de câştiguri la loto. Lumea-i cum e, răscoaptă-n jarul istoriei ca un pepene uitat în zăduf, numai noi o mai putem răcori. Fericirea ţi-o faci singur, norocul ţi-l faci singur şi-l ai sau nu-l ai, casa îţi arde dacă te joci cu chibriturile, dacă nu, nu. Iar de trăsnit, n-ai decât să-ţi pui paratrăsnet. Dar nu, refuz să mă alătur unui astfel de om. Am ales să mă doară zilele, nu veşnicia.
Spuneam că Dumnezeu are în Sine nevoia de Sine, de proclamarea identităţii Sale. Voi încerca să vorbesc mai încolo despre asta. Şi cum nu exista altceva sau altcineva în afara Sa, S-a ales pe Sine şi ne-a ales pe noi pentru această laudă a Numelui Său. Ne-a creat pentru asta. El are nevoie de Sine, de Gloria existenţei Sale. Cum să spun, noi suntem ideea lui Dumnezeu despre Sine. Dar asta înseamnă egoism absolut! ar putea replica cineva.
Da, în felul nostru am putea spune şi aşa. Scriptura chiar ne ajută în sensul ăsta explicându-ne că El ne vrea cu gelozie pentru Sine. E ca şi cum m-aş putea gândi la propriile mele gânduri ca fiindu-mi furate de altul şi le-aş vrea înapoi. Cineva a încercat şi încearcă să fure gânduri de la Dumnezeu. Poate sunt chiar eu. Sau tu…?

Nu, contul din bancă e la locul lui. Copilul doarme în camera alăturată, lasă-l. Viaţa nu-ţi este în pericol iminent, deşi ştii că zilele tale vor avea un capăt. Doar veşnicia. Cineva ţi-a furat identitatea veşnică. Tu nu mai eşti gândul lui Dumnezeu. Nu mai eşti o nevoie de-a Lui.
Eu ştiu atât: El îmi spune că mă iubeşte cu o iubire veşnică. Ştiu că acesta e rostul meu. Să fiu al acestei iubiri. Tu faci cum crezi…
Tânjim. Acesta e termenul. Fericirea personală, oricât de săţioasă ar fi, e ca tortul de nuntă. Puterile pe care se sprijină devin istorie odată cu noi. Iar istoria nu depinde de noi. Nu e nevoie să aduc mai ştiu eu ce argumente sofisticate. Pur şi simplu tânjim.
Tânjim când privim în jur, dar mai ales tânjim când privim în sus, de unde ne vine rostul. Chiar dacă nişte raţionali ca noi nu acceptăm a ne construi viaţa pe intuiţii şi sentimente ambigue, pe credinţe, pe ceva ce nu se vede. Ci pe instituţii şi certitudini, pe palpabil şi evidenţe. Şi când mă gândesc că cel mai evident pentru mine sunt eu însumi, despre care nu ştiu mai nimic!
Da, mi-e uşor să-mi identific poziţia, indiferent ce jaloane îmi aleg pentru asta. Dar una e să constat că ciorba scoate aburi şi alta e să mă frig cu ea. Tânjim după evidenţe. Dar ne mulţumim cu aburii. Dacă vrem să ştim cu adevărat calitatea ciorbei, trebuie s-o gustăm. Şi la urma urmei, ciorba nu-i bună decât caldă.


Doamne trage-mă de Tine până ajungi

ianuarie 5, 2009

Doamne trage-mă de Tine până ajungi
apoi fă-mă alunecuş şi dă-mă pe gheaţă
între timp predică pe munte şi fericire găseşte-mă
că tuna de dragostea Ta până ploua

nu încurc iubirile nicidecum
ştiu că pleoape albe numai pe spumele mării pot coborî
cu cât e furtuna mai mare cu atât mai albe sunt ele
spumele albe ale gândurilor de alint

nimeni nu Te măsoară când Te înduri
toata lumea transpiră de neputinţă
de atunci încolo şi-ncoace paşii împart urme oricui
că ai trecut pe acolo şi că ploua

cred că liniştea mea nu are nimic cu liniştea mea
de când ai pus Tu crucea la răspântii de sentiment
şi eşti atât de Isus că Se Dumnezeu răstignirea
şi în cer trage-mă de Tine ca să ajung


Surprizele lui Dumnezeu

decembrie 27, 2008


507991758

Abia am sărbătorit Crăciunul. Acum intrăm şi în Anul Nou… Cu ce am rămas? Ce ne aşteaptă? O cântare fără egal a precedat Naşterea Pruncului Isus: cântarea Mariei. “„Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este Sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.”

Maria nu a sărbătorit Crăciunul. Ea l-a trăit. A avut parte de cea mai mare surpriză făcută vreodată unui muritor. Putea refuza darul Celui Atotputernic, putea pune condiţii sau invoca scuze, dar credincioşia şi “starea smerită” a inimii ei n-au lăsat-o să facă asta.

Dumnezeu are surprizele Sale pentru fiecare dintre noi. Anul care va începe va aduce cu sine toate aceste surprize binecuvântate. Suntem gata să ne bucurăm de ele aşa cum a ştiut să se bucure Maria?

Ea a avut parte de surpriza de a face ca omenirea întreagă călătoare în întuneric să vadă o mare lumină, să fie cea prin care s-a împlinit o aşteptare de veacuri. Ce profeţie se va împlini anul acesta prin noi?

Prorocul Isaia spune: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.” Vom fi noi aceia prin care se va împlini această profeţie? Conform ei, oricât de necunoscut ne-ar fi viitorul, orice ne-ar rezerva anul 2009, oricât de nepătruns ar fi întunericul zilelor ce vor veni, noi n-avem nevoie de ghicitori sau zodiace. Doar de surpriza Mariei.

Pentru a primi însa această surpriză, Maria a arătat lui Dumnezeu ceva deosebit: “starea smerită a roabei Sale”. O smerenie conştientă şi consecventă, o stare existenţială a inimii ei. Era ceea ce o făcuse vrednică de a fi numită “Fericită”. Neamurile o vor numi aşa fiindcă Dumnezeu o făcuse aşa. Şi totuşi ea işi vede, chiar şi în această fericire starea smerită de roabă a Domnului.

Sunt atâţia oameni umili, neînsemnaţi, dar odată promovaţi în locuri înalte pierd cu totul până şi amintirea smereniei lor iniţiale… Din păcate sunt mulţi din aceştia chiar printre “liderii” creştini. Surprizele lui Dumnezeu nu pot fi primite decât într-o stare smerită. Suntem gata să primim surprizele lui Dumnezeu în 2009?


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Nu mă joc

noiembrie 20, 2008

Nu mă joc de-a întrebarea fundamentală,
Inima nu ştie de aşa ceva când îngheaţă.
Seara, culcam tâmpla în poala Ta verticală,
Iar mângâierea era dimineaţă.

Nu bâigui păreri despre ce şi cum,
Gândul meu nu va ajunge niciodată până la cer.
Străbat emausul tandru din fiece drum
Până la pulberea lui de mister.

Te întâlnesc în realităţile înviate
Ale unei lumi cu totul şi cu totul din templu,
Aşa cum ar trebui să se regăsească toate
Bucuriile, când Te contemplu.

Apoi trec uşor de la gând la orice pribegie
În care va trebui să călătoresc:
În mine luminează nespusă slavă Ţie,
Căci Te iubesc!


Ne mângâie cu felu-i

noiembrie 15, 2008

O briză, alba sare a malurilor moi
Scăldat-o-a, să fie aidoma visării
Că-n zborul ăstei umbre de eu şi amândoi
Încape o potecă spre valurile mării.

Acolo pus-ai, Doamne, al pasului Tău cuib
Si-al vocii Tale tunet în el adăpostit-ai
Cum vin acoperişuri şi-n aer se îmbuib
Cu păsări diafane pe care le rostit-ai.

Venim şi noi acolo ca două întrebări,
Şi e iubire templul la care eşti răspunsul.
În noi îşi înfrăţeşte altoiul cald cămări
În care umblă seve ce ni-L aduc pe Unsul.

Şi-n Împărat se face întreaga noastră zi
Cum se ridică zidul cetăţii în drapelu-i.
Rămân să ne răsune celeste poezii
Şi-ntreaga Ta iubire ne mângâie cu felu-i.


Psalmul de sub perfuzor 22

octombrie 26, 2008

Pagina pe care scriu seamănă prea mult cu aripa unei corăbii. Alintată de vântul cald e coca iubirii… Când coastele unei priviri de albastru se-nfruntă, înseamnă că anii mei încă străbat însetări de pământ.

De atâta departe pasul mi s-a uscat ca de o arşiţă a cunoaşterii prea târzii. Încolo nu înţeleg prea mult, poate doar pe silabe, numele meu. Îl las unde e ca să-l spună zădufurile zilei până la capăt, ca pe aburi. Doamne, de ce tropăie îngerii când ajung, de parcă sunt plini de zăpadă pe cizme? „Aşa e în vis”, îmi răspunzi.

Şi deodată înfloresc toate colţurile cu amintiri, ca holdele vara. Nu, n-am cum să încurc anotimpurile, Dumnezeu e unul singur. Iubirea Îi ţine loc de sanda, pe o vreme ca asta. Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg curelele încălţămintelor. Nici măcar sforile propriei vieţi nu le ştiu trage. Încalţă-mă Tu!


Să nu vi se tulbure inima!

septembrie 13, 2008

Ce sunt creştinii? Nişte persoane ciudate, prinse între două realităţi şi consumându-se între ele ca o unsoare-ntr-o balama? Problemă de opţiune!

Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…

Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!

Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”

Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?

Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)


Trecerea prin icoană (fragment 08)

iulie 21, 2008

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari
când mă vezi el cotrobăia ceva la răsărit
căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost
când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu

***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei

când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri
dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim


Supune-te de bună voie!

iulie 16, 2008

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică „mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l „mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!


Singure clopote

iulie 4, 2008

Singure clopote bat din primejdia lor
O lume de cer încolţit le urmează,
Închipui o treaptă şi încerc să cobor,
Dar seara în jur delirează.

Îmi tângui piciorul cel singur şi trist
Ce pipăie somnul din lucruri ca apa
Pe care Îşi poartă picioarele Crist
Cum dusă-i pe lacrimă pleoapa…

Uneori e atât de răspuns o-ntrebare
Despre câtă durere atârnă de noi,
Că ascult în furtună cum se frânguie marea
Şi coralului rupt cum îi creşte altoi.

Numai Domnul mai poate răspicat să rămână
În mirarea mea zâmbet şi în mersu-mi toiag…
Şi credinţa îmi pune îndurarea în mână
Să pornesc pe oricare înserate în larg.

(Imaginea din fundal e o grafică proprie)