Citeam aici şi mă gândeam: cea mai grea încercare pentru un creştin este îndoiala. Îndoiala nu este un păcat. Este cea mai cumplită ispită. Dacă nu ar fi fost Domnul lângă el, Petru s-ar fi scufundat în valurile mării, fiindcă a avut curajul să pornească spre Isus, dar la un moment dat s-a îndoit. "Puţin credinciosule", îl mustră Domnul.
El Însuşi, Domnul nostru, înaintea calvarului se îndoieşte. Vrea să fie sigur că se va face voia Tatălui... Se îndoieşte de Sine. De puterea lui de a suferi. Se îndoieşte de trecut şi de viitor, Se îndoieşte de rezultatele propriei Sale misiuni.
Dar, ca orice încercare, şi îndoiala poate avea două finalităţi: o depăşeşti, sau cazi. Se poate să vezi pe Domnul în îndoiala Ta, şi să-I ceri ajutorul. Aşa a făcut Petru şi a fost ridicat. Dar se poate să nu te vezi decât pe tine, zbătându-te caraghios şi inutil să salvezi măcar aparenţele unei credinţe, măcar un pospai de formă liturgică, atât de lesne contrazisă şi îngropată când te duci la fund... Biblia numeşte asta "formă de evlavie" căreia i se tăgăduieşte puterea. Evlavia adevărată este aceea care te faci să înţelegi că "...întunericul ...este o mică parte din Isus", cum spunea Maica Tereza.
Apropos de Maica Tereza, am vazut in Houston Chronicle o serie de articole care se intreceau, care mai de care, sa descrie indoielile ei, slabirea credintei sale, si deznadejdea care o cuprindea uneori. Oamenii sunt tentati sa vada mai mult negativul, „scandalul”. Cred ca aceiasi, in vremea lui Iisus, s-ar fi legat mai ales de „indoiala” sa dinainte de Cruce.
Dar, tot un autor crestin spunea ca acea credinta fara umbra de indoiala, fara lupte, fara lacrimi, nu e credinta intr-un Dumnezeu viu, ci intr-o imagine. De fapt, e o forma de fanatism.