La căpătâiul unei surori bolnave

iunie 27, 2009

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”


Dacă n-ar fi iubire

martie 2, 2009

Dacă n-ar fi iubire mai mult ca orice
Mi-aş lua lacrimile şi aş pleca sus pe deal
Acolo unde marginea gândului e
Amăruie de atâta real.

Aş întreba colţul verii despre culori,
Cum Dumnezeu avânta limpezimea
Unei subţirimi albe de uneori
În care-Şi descria înălţimea.

Apoi aş adormi ca un tril încheiat
Până la gât peste pasărea toată
Din care ecouri de zbor preacurat
Să mă străbată.

Şi de n-ar fi iubire, m-aş alungi
Până la-ncheietura sudorii şi toate
În lumea de linişti strâmbe ar fi
Lunecate…

Dar în Tine-i iubire mai mult ca orice
Aşa că suspedealurile au aţipit
Sub talpa ce sunată de dragoste e
Şi de mântuit.


Dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea

ianuarie 19, 2009

***

dacă mă întreb despre fericire ce rol are ea
în procesul mântuirii şi de ce clocotesc oceanele
când bate vântul tare ei dacă te întrebi înseamnă
că ştii ce e aia sau ce ar trebui să fie înseamnă
că a înghiţit aerul un vârf de munte cu capre negre cu tot

şi toamnele cele cu stânjenei în ele
de rămânea copilăria de neuitat
erau şi ele un răspuns la întrebarea despre fericire
dar foarte puţini mai ştiau să bată din aripi

apoi Dumnezeu zâmbea din toţi îngerii şi arcuia
o ascunzătoare să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea fiinţei asta e da asta e
fericirea despre care mă-ntrebi asta e


Dacă nu aş fi sigur de pasul ăsta

ianuarie 15, 2009

***
dacă nu aş fi sigur de pasul ăsta
celălalt ar sta agăţat în păduri de teamă ca rupturile
şi nu aş mai călători de la durere la durere şi înapoi
numărând zilelor toate ghebele toate căldurile

şi câmpurile cu ciulini şi urme de copite
de la capătul viselor nedormite sub palmieri
îşi cască mormintele de oboseală de aşteptare
ce bine că sunt sigur de pasul ăsta

aşa-i de când mi-a pus piciorul în atele de marea galileii
puţin credinciosule era alintul Său iar eu ţipam
frica avea undeva un sâmbure de inima mea
în care nu mai eram


Doamne trage-mă de Tine până ajungi

ianuarie 5, 2009

Doamne trage-mă de Tine până ajungi
apoi fă-mă alunecuş şi dă-mă pe gheaţă
între timp predică pe munte şi fericire găseşte-mă
că tuna de dragostea Ta până ploua

nu încurc iubirile nicidecum
ştiu că pleoape albe numai pe spumele mării pot coborî
cu cât e furtuna mai mare cu atât mai albe sunt ele
spumele albe ale gândurilor de alint

nimeni nu Te măsoară când Te înduri
toata lumea transpiră de neputinţă
de atunci încolo şi-ncoace paşii împart urme oricui
că ai trecut pe acolo şi că ploua

cred că liniştea mea nu are nimic cu liniştea mea
de când ai pus Tu crucea la răspântii de sentiment
şi eşti atât de Isus că Se Dumnezeu răstignirea
şi în cer trage-mă de Tine ca să ajung


Pui zilele ca fructele într-un pom

ianuarie 3, 2009

***
pui zilele ca fructele într-un pom
şi vin viermii durerii de sâmbură până la desfrunziş
iar eu întreb despre alcătuirea anotimpului
din cocori şi alte alea ca nostalgiile

e mai greu să explic glezna vântului luxată de vele pe mare
cum ar fi o călătorie în galerele îndrăgostirii intergalactice
cu toate sentimentele în alarmă ca un mare pavoaz fluturat
peste amiralul îndoielii de tine însuţi

Doamne trec timpul de parcă aş trece clasa
şi fulg încet de la un colţ la altul al privirii
în ansamblul iluziei şi al uitării în oul micului dejun
până la gulerul scorţos al ceaiului din coajă de albastru

de acolo pătrund în existenţa mea
ca zaheu între crengile sicomorului
că vii si că nu am hrănit trandafirii că şi ei
au ghimpi de atâta frumuseţe îndoliată

aşa că mere-mă şi sicomori-mă şi alt anotimp îndurat
cand pui zilele ca fructele într-un pom


Aur, smirnă şi tămâie

decembrie 1, 2008

Dintre corturi, strânşi în frâie de tăceri primordiale,
văd cu inimi ireale, aur, smirnă şi tămâie.
Văd pojghiţa îndoielii dintre ceruri cum se crapă-n
albe fante să încapă stea suită poleielii
de vedere omenească, de-nţeles trezit cu zorii:
cer dedându-se candorii, când Lumina stă să nască.

În nisipuri vrajă nouă din vecii se oglindeşte,
oaza visului stropeşte fulgii însetaţi de rouă
şi desenele celeste spun istorii despre-o Cale
trasă-n ani de-o stea agale, printre veşnicii şi peste,
rimă-n dânşii să rămâie au poeţii magi, străinii,
Pentru – Acel Poem ce-n spini îi – aur, smirnă şi tămâie.

Şi-i o cale de-nstelare izgonind din drum blestemul.
Dacă-n cer e scris Poemul, trebuie citit călare –
până-n adâncimea lumii ăstei plină de durere –
pe cămile – şi se cere să pluteşti deasupra humii.
Nu pot vânturile nopţii să le sfarme poezia
şi credinţa că Mesia împăratu – S – a – n pământuri.

Magii dunele cu lampa aladină le alungă
steaua cerului s-ajungă, lumii să-i priceapă crampa
unei naşteri sacerdote, unei libertăţi umile…
Magii fac din neguri zile cu-ale lor preascumpe dote
ce s-or transforma în cuie, vina lumii s-o alunge –
ale lor prinoase-n punge: aur, smirnă şi tămâie.

Va fi darul nostru, Doamne, închinare, slavă Ţie?
Sau doar spini, durere vie şi cu cruce-n spate, goane?
E frumos, e blând noianul, curg zăpezile pe brâie –
aur, smirnă şi tămâie – mai avem pentru la anul?
Ce-ar fi dacă magi de rugă ne vor dărui pe noi?
Tu, Născutule, ne voi? Sau priveşti, plângând, pe lângă?

Ionatan Piroşca (din volumul “Tabla înmulţirii cu cerul”)


Ne mângâie cu felu-i

noiembrie 15, 2008

O briză, alba sare a malurilor moi
Scăldat-o-a, să fie aidoma visării
Că-n zborul ăstei umbre de eu şi amândoi
Încape o potecă spre valurile mării.

Acolo pus-ai, Doamne, al pasului Tău cuib
Si-al vocii Tale tunet în el adăpostit-ai
Cum vin acoperişuri şi-n aer se îmbuib
Cu păsări diafane pe care le rostit-ai.

Venim şi noi acolo ca două întrebări,
Şi e iubire templul la care eşti răspunsul.
În noi îşi înfrăţeşte altoiul cald cămări
În care umblă seve ce ni-L aduc pe Unsul.

Şi-n Împărat se face întreaga noastră zi
Cum se ridică zidul cetăţii în drapelu-i.
Rămân să ne răsune celeste poezii
Şi-ntreaga Ta iubire ne mângâie cu felu-i.


Al sângelui altoi

noiembrie 5, 2008

Treci, Doamne, pe la mine, astă seară,
Cu inima în palme Te aştept…
E frig şi e-ntuneric şi-i afară
Tot învelişul gândului nedrept.

Şi e minciuna unei flăcări încă
Preastinsă pălălaie între noi.
Soseşte Tu şi suie-mă pe stâncă,
Dezleagă-mi de-nnoptare ochii goi.

Cu pasul blând ca aripe alese
Pe apele simţirii mele vii.
Însămâmţează-mi inima-n culese
Şi liberate, fragede câmpii.

Şi crucea Ta, când fi-vom împreună,
Să ne îmbrăţişeze pe-amândoi:
Pe mine, cu iubirea Ta stăpână,
Pe Tine, cu al sângelui altoi!


Adaosul iubirii

noiembrie 3, 2008

Curând prin ţara de piatră a trecut
Albia râului cu părul bălai.
Pe marginea lui au crescut
Înduioşările mele în alai.

Te-am întrebat de ce curcubeul
Nu ştie malurile tuturor durerilor.
Abia târziu înţeles-am că greul
E pasul de-a lungul cerurilor.

Acum amiros alintarea iubirii
Ca pe cea mai neînţeleasă dintre tăceri.
Dă-mă obol clocotirii
În azi, a zilei de ieri.

Atunci când înviai şi alungeai pletele
Hainei Tale să mă cuprindă,
Ieriul şi aziul îşi atingeau cetele
Împletindu-se-ntr-o oglindă.

Acolo mă priveam şi Te vedeam pe Tine
Era o oglindă fermecată, oglinda privirii.
Neînvinge-mă, înălţime,
Cu adaosul Tău, al iubirii.


Fântâna în clocot 03

octombrie 14, 2008

***

eh sacul şi petecul zise cişmeaua turnând
bolboci sălcii în ciuture stinghere
orice pământ e-n două emisfere
cu una mă-nvelesc mereu când plâng

de-atunci o mângâiere îmi tresare
de câte ori zăreşte zâmbet trist
de-un dans patetic şi artist
în ochii tăi cu măslinită zare

asurzitoare lună nu mai toarnă
pe umbre adâncimi de întrebare
şi nici nedumerirea-mi nu tresare
de-a razei sale lunecoasă goarnă

când mă ridic rămâne-n praf un loc
atât am fost şi nu mai e sunare
de mine prin foite calendare
când ochii spre perete îmi întorc

***

de ce pe unul verde pe altul iarbă
ca la şah nebunul şi turnul pe aceeaşi tablă
sau în viaţa de zi cu zi întâmplările
când le adună mirările
să Ţi le arate ca în profeţite miresme
cu rupte catapetesme
de-a lungul fiecăruia cu simţirea înăbuşită
de umbra lui înghiţită
Doamne dărâmă soclul şi mă termină cu un versant
de golgotă şi de celălalt


Mai aproape

octombrie 10, 2008

Cu atât mai aproape de inima Ta
Sunt, cu cât orice puls
Mă duce mai sus, mereu mai sus
Ca un izvor coborât în vâlcea.

Dacă visez nori cu tălpile goale
E fiindcă m-ai învăţat să plutesc
Cu aripile spre cuvintele Tale
Şi cu ecoul spre pământesc.

De ce să mă mai întreb despre ceva
Ce nu înţeleg decât cu iubirea,
Când mi-am încredinţat potrivirea
Cu dragostea Ta?

De toate de m-aş mira n-ar fi ca şi cum
Aş turna pleava să crească grâu…?
Doamne, ţine-mi mirările-n frâu
Când străbat întrebări pe drum.


Fântâna în clocot 01

septembrie 27, 2008

***

când vom aduce pe deasupra noastră aerul ca o scorbură
atunci vom învăţa lemnul bradului într-adevăr şi adânc
până la cruce până la curgerea lui în miresme
şi cum durerile îl lemnuie şi îl frâng

atunci vom dezmetici fiecare vertrebră de vertical
învăţând-o despre trepte şi despre heruvimi
cum marea învaţă gustul din fiece val
sarea din el ca pe pâini

şi nu ne va şti nimeni pe dinafară şi pe dintreg
nici căsăpirea memoriei cu vreun dinadins
doar clipa aceea când scorbura o-nţeleg
ca pe o adâncitură în plâns


Psalmul de sub perfuzor 19

septembrie 18, 2008

nu voi confunda niciodată perfuzorul cu asistentul medical
cum face albul salonului de spital când eşti trist şi gândul morţii
te abate de la credinţa ta de te-ai lua de piept cu mirarea
că totuşi ai apucat să spui zilelor tu

asta nu e decât o disperare absurdă ca şi cearşaful murdar
sub care oasele tale învaţă răbdări îndelung curgătoare
ca fluviile de pe o hartă când nu ştii încotro curge viaţa
şi asistentul medical încă îţi face semn cu palmele înţepate
de aceea lumea e ca un drapel fluturat uneori
pe o învingere ca o realitate

aşa iei de câlţi fiecare secundă şi o îndeşi în salteaua uitării
erai cap de familie tată de prunci erai
acum bruschezi cu privirea fiecare muscă de pe tavan
ca pe o tentativă de trai conştient de nimic
sau ca pe o ţeavă de eşapament a iubirii

dar nu confunda perfuzorul cu asistentul de spital
şi nu mai moţăi când vine ora de vizită şi se dau
ferestrele la aerisit


Trecerea prin icoană 10

august 19, 2008

***
opreşte-te inimă în prag de cuvânt
de aici încolo e taina
opreşte-te şi visează sorbiri îngereşti
din ambrozia închinăciunii
seră de seară cineva care nu a sosit încă
e invitatul tău la cină la cina smereniei
şi aducerii aminte a înduplecării albastrului
să mai fluiere o dată aşa cum ştie el
inodor incolor beteala beteliei bolţii
betezda când îngerul tulbură apa

***
pun laolaltă clondirul ultimei revărsări
cu malurile rămase nemâncate la cina întinderii
ce capăt aia merit o explozie de împrejurimi ca atunci
când Dumnezeu ctitorea ca atunci prima dată
când am strigat elefantul pe nume elefantule şi mi-a plăcut

adam era mare poet cel mai mare
fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi
cărând toamne de colo colo cât e albastrul
unde ai rămas când ne-am dat peste cap
şi ne-am transformat în primejdii de atunci
poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi
mai mănâncă pe câte unul

***
şi mereu mă îndoliez la marginea gropii câte unui cuvânt
şi plâng acolo şi râd ca un apucat până la ziuă
Doamne Tu ştii de ce trebuie să fie aşa frig împrejur
de acolo din groapă se ridică un îngheţ definitiv
ca o moarte care s-a aplecat peste marginile mormântului
înafara lui nu înăuntru

să mă vadă adică şi pe mine cum încă fentez colţul ierbii
unde intră fiecare ins aruncat de mama lui la impresii


Vreo două cadouri (2)

decembrie 27, 2007

Dogoare de păpădie

Ştiu pe cineva foarte cuminte. Şi pe deasupra, m-a şi inspirat, la un moment dat. M-a inspirat şi am rămas aşa, o bucată de vreme. Se cunoaşte după poezia pe care i-am scris-o. Cu siguranţă că-şi merită cadoul!

Geraldinei

Ca lumina în sărut, ca o febră vie
O dogoare a trecut printr-o păpădie,
Un albastru s-a-nchinat drept la tine-n casă,
Parcă soarele-a-mbrăcat rochie de mireasă.

Nu am amintiri, nu am flori la butonieră,
În secunda când visam a căzut o eră.
De departe semne faci cu o luncă verde,
Îţi răspunde roşu-n maci şi apoi se pierde.

Călătoare-nsingurări au clădit cochilii
Şi ca o durere-n cer îndoiala milei…
Doamne, câte răsfirări de înveşmântare
Înălţimea are-n zări şi adâncu-n mare?

Şi din câte dogoriri ai clădit culoarea
Ce şi-o pune pe obraz când visează, floarea?
Rugăciunii îi întorc om de primăvară,
Păpădiile când râd galben peste ţară…