La Stâlpi

Povestire inspirată de monumentul “Stâlpi împuşcaţi”, sculptură a lui Liviu Mocan amplasată în centrul Clujului şi dedicată martirilor Revoluţie din decembrie

– La Stâlpi! i-am spus şoferului.
Maşina demară încet, în timp ce acesta mă privea întrebător.
– În centru… i-am explicat. Este acolo un monument închinat eroilor Revoluţiei.
Oraşul se ascundea după o perdea subţire de ploaie. Soarele se arătase doar de dimineaţă, puţin. Apoi cerul s-a înnorat şi aşa a rămas. De vreo oră plouă încet. „E primăvară.” mi-am amintit. Urcam o pantă uşoară care îmi spunea că nu departe erau dealurile. „Vor fi acolo?” m-am întrebat, ca şi când n-aş fi fost sigur de asta. „Sigur că vor fi!”
Vorbisem puţin mai devreme la telefon. Georgia avusese un ton care trăda o bucurie reţinută. „Te aşteptăm!” mă asigurase ea. Nici nu îmi închipuiam că ar putea fi altfel. Îi ştiam pe amândoi serioşi dar şi copilăroşi, încântându-se unul pe altul şi încântându-i pe ceilalţi. Când am ajuns destul de aproape, i-am văzut, îmbrăţişaţi discret. Păreau a avea multe să-şi spună. „Toate nespusele…” m-am gândit. S-ar putea să scriu un poem pe tema asta. Bineînţeles, tot ce nu ar fi spus ar fi foarte important… Am plătit taximetristului şi am coborât. Pe trotuar încăpea multă lume. Se întunecase. Chioşcurile de ziare se închiseseră. Pe coloanele care susţineau balconul pe sub care treceam coborau urme de lumină proiectate de vitrinele de alături. M-a cutreierat un pic mândria, la vederea Stâlpilor. Doar Sculptorul era prietenul meu…!
Le-am strâns bucuros mâinile. El ţinea umbrela. Erau emoţionaţi şi frumoşi. Ochii le sclipeau.
– Vino aici! mi-a spus Corneliu. Şi m-a tras uşor sub umbrelă. Auzi?
Făcură linişte amândoi, ascultând încordaţi. La început am crezut că glumesc. Apoi am auzit murmurul, altfel decât al ploii. Şi am văzut firişoarele de apă prelingându-se pe stâlpi. Tăceam toţi trei. Pe alături mai treceau, din ce în ce mai rar, oameni. Nu-mi era frig deloc.

– În rana mea e linişte! spunea cel mai apropiat dintre Stâlpi. Probabil că aşa ar trebui să fie. La voi este la fel? Ploaia asta parcă mă dansează. Simt că iau tot felul de forme ciudate, cel mai adesea pe aceea de umbră. Dar nu prea-mi place, că umbrele n-au răni. Sau, în fine, nu li se văd… Voi mai ştiţi cum vă chema?
– Crezi că mai are importanţă? Uită-te şi tu la ăştia trei! Stau sub o singură umbrelă şi numai ei ştiu la ce se gândesc… Pentru ei poate că mai are importanţă cum îi cheamă. Dacă aş putea să mă dau mai aproape de ei cu scorburile astea ale mele, cred că aş şti ce gândesc. Dar nu pot… Iar ploaia asta e altă ploaie decât alea pe care le ştiu eu. Alunecă altfel… Daca n-ar fi rănile, ar fi o linie dreaptă şi atât. Aceeaşi de la un capăt la altul. Aşa, vezi şi tu ce alunecări sucite! Şi cum li se împletesc privirile celor trei, uitându-se! Iar fata e frumuşică foc! Îmi aminteşte de sora mea, când a venit să mă caute. Că eu n-o mai văd decât plângând.
– I-o fi trecut, după atâţia ani… Văd pe trotuarul acesta atâtea, că daca aş avea părul, mi s-ar face măciucă. Mă gândeam să mă duc cu colindul, în seara aia… Dar a venit colindul la mine! Era cald şi a rămas. Când pune vreunul mâna în rana mea, mă simt ciudat. Mâinile sunt un fel de clopoţei. Spun ce nu spun colindele. Eu nu o cunosc pe sora ta, dar o văd pe fata de aici. Vedeţi clopoţeii? Plouă, plouă, dar clopoţeii tot se văd!
– Dragilor, când a început să plouă altfel, mi-am luat angajamentul să nu mai întreb nimic. Aşa eram de mulţumit. Şi la mine e linişte. Dar a fost zarvă mare, un timp. Am avut rădăcini, nu glumă. A durat şi a durut, până au ieşit. M-am întrebat multe, atunci. Acum gata. E linişte. Şi liniştea poate fi un răspuns, nu? Mai ales când eşti de Bronz. De Bronz, de sus până jos. Şi când ploaia curge altfel pe tine. Ştiţi ce e ciudat? Că n-am mai văzut gheaţă. Numai ploaie cu soare şi ploaie fără soare. Dacă-mi amintesc bine, ultima ploaie cu gheaţă a fost atunci.
– Ba cu foc… Pe mine mă ardea gheaţa aia. A trecut abia când m-a mângâiat Bronzul. Acum ştiu că se poate trece printre noi. Sau se poate sta… Aşa cum stau cei trei. Atunci se trecea… sau se stătea peste… Ştiţi ceva? Dacă ne aude vreunul? Sculptorul, cum ne-a auzit…? Credeţi voi ce vreţi, eu nu mai spun nimic. Las ploaia şi Bronzul să spună. E mai bine aşa.

Liniştea s-a întins ca un ziar pe care-şi pun cosaşii pâinea şi slana de prânz. Ploaia a încetat pentru o vreme. Va curge însă mereu acolo, în stâlpi. Acolo îţi trebuie mereu umbrela. Georgia a atins o scorbură a unuia dintre stâlpi.
– Simţiţi? ne-a întrebat ea.
Şi eu şi Corneliu am atins câte un stâlp.
– Mergem să mâncăm ceva?
Tot drumul am tăcut. Când să intrăm, Corneliu a strâns umbrela. Pe cer apăruseră de mult stelele.

Publicitate