Spre cămările Domnului

Re: [cuvintelaschimb] Spre cămările Domnului

Mesaj postat pe ClaS la data de 20 februarie 2001
Dragă frate I,

Este cu adevărat o onoare să vă avem printre noi. Vă mulţumesc pentru mesajul bine documentat, foarte serios şi interesant. Observaţiile Dvs. sunt adevarate, dar cred că eu aş fi dorit să accentuăm nu atât pe rolul scriitorului teolog, cât pe acela al scriitorului artist…

Dvs. spuneţi: „Dacă există talentul condeiului, trebuie folosit.”

Da, este o datorie de la Domnul pentru fiecare dintre noi să nu îngropăm talantul primit, ci să-l cizelăm şi să-l punem în negoţ, astfel ca el să aducă profit pentru Împărăţia Sa. Dar în mod specific, în ce ar consta acest „profit”? Este un poet, de exemplu, sau un scriitor de povestiri creştine, sau un eseist, mai mult „un obiect de decor” pentru lucrarea Domnului, are doar contribuţia de „a face atmosfera” dinaintea predicilor şi de a satisface cateva – puţine – pretenţii literare, sau trebuie să-şi asume şi el, scriitorul artist, vreun rol activ de propovăduire şi formare?

Viziunea Dvs. asupra situaţiei culturale evanghelice impune acordarea celei mai mari atenţii, dar pentru un obişnuit scrijelitor de litere ca mine şi ca alţii, care nu am pătruns prea mult dincolo de cuvinte şi de semnificaţiile lor, mecanismele marii istorii înseamnă cam ce înseamnă moara pentru o rotiţă din interior… Ştim că merge sau nu merge, simtim că ne doare sau ce tresalta de bucurie în noi, uneori, poate că ştim şi ce ne doare sau ne incantă… Şi încercam să exprimăm aceste experienţe astfel ca rezonanţa tânguirii sau bucuriei să ajungă cât mai departe. Cat de departe, asta cred că ne puteţi spune Dvs. Se poate ca lucrarea unui astfel de „făcător de bine” într-ale frumosului grai să atingă lumea cu harul Domnului, astfel ca şi el să poată fi considerat un lucrator în via Sa?

Marii teologi au lăsat o zestre de progres real şi benefic umanitătii, nimeni nu poate nega rolul lor in propăşirea Evangheliei şi a principiilor Ei, dar ce ne facem cu scriitorii mai puţin teologi, dar la fel de umblători cu Dumnezeu, de experimentaţi în relaţia cu El? Au ei vreun cuvânt de spus în biserică şi în afară?

Subscriu din toata inima observatiilor Dvs. de mai jos:

„Revenind la mediul ortodox, observă că nu s-a trecut pe acolo: reforma, provocarea evanghelicilor. Dar a sosit vremea aceea, cred lucrul acesta cu toată fiinţa. Consider că trebuie să scriem şi noi, evanghelicii”.
„Mântuitorul a ales doar ucenici. Scriitorii s-au facut ei înşişi după cum au simtit chemarea.”
„Toata teologia de care noi depindem în propovaduire ne este dezvoltată de un scriitor/teolog – Apostolul Pavel. Ce ar fi rămas din propovăduirea lui dacă nu ar fi scris?”
„Ce am fi ştiut astăzi din teologia pastorală a lui Iacov, dacă nu ar fi scris epistola sa? Ce am fi ştiut despre crezul lui Petru, care o vreme iubise mai mult fiinţele marine decât pe cele terestre? Ştim ce stim pentru că s-a scris.”

Aici daţi-mi voie să accentuez cu o observaţie personală: consider scrisoarea lui Iuda un exemplu despre scrisul cuiva care, dacă n-ar fi fost chemat la o lucrare de învăţător, ar fi fost poet. Bogăţia imaginativă în folosirea limbajului, conexiunile celei mai elevate viziuni creştine aplicate unor situaţii foarte concrete, într-o explozie de imagini poetice, îl recomandă. Redau doar un citat:

„Aceştia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc,
şi se pierd singuri în ceea ce ştiu din fire,
ca dobitoacele fără minte. Vai de ei!
Căci au urmat pe calea lui Cain!
S-au aruncat în rătăcirea lui Balaam, din dorinţa de câştig!
Au pierit într-o răscoală ca a lui Core!

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste,
unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi,
şi se îndoapa de-a binelea;
nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi,
nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, desrădăcinaţi;
nişte valuri înfuriate ale mării, care îşi spumegă ruşinile lor,
nişte stele rătăcitoare, cărora
le este păstrata negura întunericului pentru vecie.”
(Iuda 1:10-13)

Mai spuneţi:
„Nu trebuie să aşteptăm să avem un post la amvon sau să îmbrăcăm sutana ca să putem scrie. Nu trebuie să acceptăm ideea ca numai aparţinând bisericii traditionale ne putem aduce contribuţia în scris la îmbunarea şi încunoştiintarea semenilor asupra unor adevăruri care nu sunt puse pe înţelesul comun şi nu sunt tipărite. Înţeleg aceasta (pentru cei care sunt chemaţi la aşa ceva) ca o datorie faţă de generaţia noastră şi faţă de cele viitoare. Mai sunt multe învăţături în cămările Domnului, care aşteaptă să vadă lumina tiparului. Să mergem spre ele.”

Sunt perfect de acord. Ceea ce aş vrea să căutam împreună este exact acea cale de a face auzite vocile noastre literare în acest context indiferent, dacă nu ostil, al unei culturi adăpata de o religie tradiţională, dar neaparţinând ei. Şi nu mă refer la literatura teologică, ci la cea artistica. Dacă prima este promovată cu măiestrie de câteva edituri excelente, poezia creştină evanghelică, de exemplu, este ignorată. Să fie numai din motive financiare născute din simpla observaţie ca nu sunt mulţi cei care vor cumpăra asa ceva?

Daca un autor s-ar face remarcat în străinatate, unde balanţa confesională înclină altfel, n-ar fi oare revendicat de cultura românească şi însuşit de ea ca valoare, fără să mai ţină cont de apartenenţa religioasă? Dar cine să-l traducă pe un astrfel de autor? Oricum. editurile nu par a-şi fi propus aşa ceva… Ar fi asta o cale viabilă? Ce părere aveţi? Că ar fi o mărturie puternică, asta e clar!

Eh, ce de probleme se pot aduna, dacă dorim să facem ceva…! Vă mulţumesc din nou, frate I, şi doresc acelaşi lucru: Dumnezeu fie cu noi!

Publicitate