Ca şi la alinierea planetelor

***
ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules

Publicitate

Punerea pe inimă poate fi o iubire

***

soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o

poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt

era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe

iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii

Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!

Nu pot…

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
„Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”

Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…

Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.

Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte.

Mai mult, din ce în ce mai mult

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!

Gând de trist

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.

Eram singur…

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.

De n-ar durea

De n-ar durea atât Mirele sfânt
Mireasa n-ar şti zbor de la pământ.
Un pom înlăcrimat din cer cădea
Cu tot cu roadă drept în Crucea Ta,

Ca însuşi ramul unei îndurări
Şi fructul copt din euharistii
Ce-aduce zilei luminaţii zori
În care Te mâncăm şi Te învii…

Eu nu ştiu salba vorbelor s-o leg,
Doar trupul meu ca tremur de-omilii
La gâtul vremii-n ani când înţeleg
Despre durerea pentru care vii.

Invers asist la propriile-mi gropi,
Ce bine că eşti pas pe marea lor
În care m-au vărsat ai morţii stropi,
Ca-n revărsarea galileelor.

De ce, Doamne bun…?

Înviere şi-alin

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.

Gând de Paşti

Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!

Altă reverie

Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară – marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.

E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?

Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.

Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.

Caut iubire

O invit iarăşi pe Eliza să ne (în)cânte.

Cum spuneam, Eliza e nepoţica mea preferată. Ce spuneţi, vă place momentul pe care vi l-am pregătit împreună?

Caut în toate cele iubire,
în lanuri de vârste ce-şi rup
spice pe larga-mi răsfrântă privire,
în anii cu care m-astup.

Caut iubire în peşteri şi nu-i
decât zgomot de vise sfărâme.
Ziduri ‘negrite de trecerea lui
are dorul… Şi vaduri cu spume.

Caut iubire în ochiul ce-l văd
aţintit dureros întru sine.
Munţi de ruine şi furtuni de prăpăd
mă alungă sălbatic din mine.

Caut în toate cele iubire,
pe străzi sau acasă-i la fel:
semne ultime de răstignire
are rodul iubirii în el!

Doamne, până voi şti ce e aia
iubire şi cum e a şti,
iată în mine odaia
în care putea-voi muri…

(Poezie publicată în volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Cluj-Napoca 2004

Piesa e de pe al doilea album al Elizei „Ecou spre înalt” apărut în 2006, parcă…)

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra?

_______________________________________________________

Matei 5:13

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară

ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…

Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?

Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!

Când mă cheamă Tata

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.

Într-o rană a mâinii

Doamne, bate umărul de deasupra inimii în curcubeu,
Cred că e culoarea care îi vine cel mai bine
Când soseşte iubirea şi vin şi eu
Către Tine.

Nu e greu să las lumea, cel mai greu e să mor,
Dacă n-ar fi Domnul meu, aş muri fără rost.
Cine ştie ce doruri m-ar rupe din zbor…
Cine ştie ce orb voi fi fost.

Încolo, încoace, întrebătoare cărările
Unei incertitudini care e realul desfăşurat
Încurcă în mine visările, zările,
Ca o lumină care-a plecat.

Totul e simplu, Doamne, în inima Ta,
Cum îi e simplă apa fântânii…
De aceea aş bea, aş tot bea
Când mă adăposteşti ca pe-un cui
Într-o rană a mâinii.

De nu strigai

__________________________________________________________

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-as avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţesti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

(din volumul „Ferestrele Împărăţiei”)

Îndepărtarea umbririi

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.

Întotdeauna vremii

Întotdeauna vremii

Întotdeauna vremii a picurat păduri
Şi împrejur pe dealuri şi-n văile cu scai…
Tu eşti Preadenumitul şi ploaia cea erai
Ce peste buni alină şi peste răi, securi.

Departe e şi nu e lumina ce-o vedeam
Şi flacăra-i cum toată curândă e-n istov,
În fluturarea serii şi-a flamurilor mov
Întrezăream culoarea fiinţei ce eram.

Mă dumireşti, Stăpâne, de-atâtea întrebări
De parcă ştirea lumii sunt munţii cei semeţi…
Scot iernile luminii din ochii mei nămeţi
Şi îi răstoarnă peste câmpiile mirări.

De-un ocoliş de umbră mai am a mă-nfrica:
Întotdeauna vremii cum ştie a mă şti?
Când mă pronunţi pe nume, abia atunci a fi
Mă este cum se este pe lume voia Ta.

Încăpusem pe mâna unei lacrimi

Doamne, când încăpem pe mâna lacrimii, să Te ţii!
Parcă nu e alunecuş ca ăsta pentru nicio sanie…
Eu cred că ai face bine să vii,
Până nu ne înhaţ-o dihanie.

În capătul primăverii, în loc să înflorească merii şi perii
Şi în loc să plec la plimbare cum m-ai învăţat,
Făceam sentiment din pâlnia pulberii
Până joaca lui m-a ne-ndurat.

Dar ce bine că erai pe aproape,
Ce bine că pasul Tău călca pe apele mele…
Poţi să le numeşti lacrimi şi să le fii pleoape,
Eu tot Te urmez printre ele.

Chiar dacă noaptea nu ştie că eşti aci,
Eu tot deschid fereastra de la iubire.
Întunericul de peste tot va fugi
Ca o lecuire.

De aceea stau pe meterezele îndurerării
Şi strig de bucurie că am învins:
Dacă nu erai Tu lumina lumânării,
Eu m-aş fi stins.

Şi dacă nu erai Tu odaia mea de culcare,
Cine ştie pe unde eram acum
Aripă de pasăre călătoare
Căzută pe drum.