Al Tău bal

ianuarie 9, 2010

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


Înviere şi-alin

aprilie 21, 2009

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.


Gând de Paşti

aprilie 18, 2009


Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

HRISTOS A INVIAT!


Balada săptămânii mari

aprilie 15, 2009

(sau ieşirea din răni)

La capăt de timp şi de dor
Stau oamenii-n ranele lor.
Un prag al durerii mai este
De pus într-o plânsă poveste.

Când veacul o spune, o iotă
Din ea înălţat-a Golgotă.
Spre ea, din mistere hotare
Porni săptămâna cea mare.

Şi-n zi, ca-n pocale de vin
Satan mai turnat-a un chin.
Şi-un Miel îndura fără glas
Adâncul amarului ceas.

Un Domn răsucit sub un bici
Sorbea ura lumii de-aici,
Mai dând săptămânii o zi
În care-o putea a izbi

Cerul cu pumni şi piron,
Batjocorire de Domn…
Şi-n ziua din urmă pe-o cruce
Cioplită în grabă să-L urce.

Dar din săptămâna cea mare
Născutu-s-a an de-ndurare.
Din ura ce lumea şi-o piere
Ţâşni o iubire-nviere.
La un capăt de săptămână
Acum stau cu Domnul de mână.
El mă cerne prin urma de cui
Şi mă pune-ntre ranele Lui.

Că-n oricare rană-nviată
Se află o fiinţă iertată…
De-atunci, înviaţii, în zbor
Ies zilnic din ranele lor.


Îndepărtarea umbririi

aprilie 3, 2009

Când Domnul va îndepărta umbrirea
Ce mă ascunde într-un colţ de veac,
Voi şti că nu-i departe fericirea,
Că-nsingurarea morţii are leac.

Departe de am fost, acum sunt ploaia
Care asudă ţărmul nisipos
Al clipelor când mi-a umplut odaia
De adevăr, de viaţă, de frumos…

Cântând am pus tot omul ce-s ofrandă
Pe-altarul înălţat de-un Bun Păstor
Şi când în mine timpul stă să cadă
Eu fac din el însămânţat ogor.

Cu lacrimă îl ar şi cu mirare
Şi îmi petrec spre răsărit privirea.
Aştept un zvon de împrimăvărare
Căci Domnul mi-a îndepărtat umbrirea.


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Ca pe ani

noiembrie 19, 2008

Eram singuri, ascunşi în noi înşine,
Cu tăcerile ca nişte gulere de hultani.
Veneau vârstele să ni le amuşine
Şi le spuneam, gârbovindu-ne, ani.

Eram singuri, mereu mai singuri,
Ca nişte ciuperci pe care părăsitu-le-au sporii.
Ne cuibăream inima peste grinduri
Încălzindu-ne cu cocorii.

Ceas de ceas hăuleam în surdini
Numărându-ne numele, de-ntristare.
Ecourile ni le purtam ca pe vini
De la mic la mare.

Ne pregăteai să răsuni de istorie,
Şi când nici nu ştiam de noi, tot Tu erai.
Aşa cum zborul unei albine înspre flori e
Taina când Tu călătoreai.

Şi ne întorceai din drum tocmai la vreme,
Înainte să cântăm din lebede arii mizere.
Pe aici nu se trece, pe aici se geme,
Pe dincoace-i pericol de cădere…

Şi luai indicatorul ăsta în spate ca să Te vedem
Cum alungai tăcerile căzute ca gulerele pe hultani:
Aveai cu Tine voinţa ca să Te vrem
Cu înviere cu tot, ca pe ani.


Averea de osanale

noiembrie 14, 2008

Cum gâza ciupeşte din soare-n amiaz
Rotită pe laurii unei flori oarecare,
Aşa Îţi curg, Doamne, ca lacrimi pe-obraz
Sub o coroană care Te doare.

Şi peste mâinile Tale străpunse
Ca două lighioane fără vină, vânate,
Şi peste ele ca aerul care le unse
Curg, trist, cu faptele toate.

Peste rănile-Ţi din picioare, ca mirul
Unei magdalene înveşmântări
Curg până pierd şirul
Revărsatelor îndurări.

Mă opresc deodată în înviere
Ca universul la porţile Tale:
Aduc doar mica mea avere
De osanale.


De au tăcut

aprilie 28, 2008


 

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Tu duci înviere

aprilie 22, 2008

Cum razele toate în soare-s mănunchi
Şi apele toate în mare,
Aşa să rămână ai noştri genunchi
În Tine rugare.

Poiene de plâns fiecare avem,
Din lacrimi muşcăm ca din mere,
Nu-n liniştea lumii răgazuri suntem,
Ci-n Tine şedere.

Departele nostru nu e nepătruns,
Şi taina nu e neputinţă.
Un Prinţ în iubire ne este de-ajuns
Şi-un Domn în credinţă.

Aşa că mă-ntăinui cât pot de adânc,
Să rămân la vedere.
Când morţile duc câte-un om la oblânc,
Tu duci înviere.


De au tăcut…

aprilie 15, 2008

De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Prag de primăvară

aprilie 3, 2008

Este iarăşi prag de primăvară,
S-au clintit seminţe din ţâţâni.
Verdele e-n câmp parcă fanfară
Înfoiată din ierboşi plămâni.

Valea a răspuns cu cristalinul
Forfotei izvorului de-argint.
Împăienjenit de dor, seninul,
Însorit e tot, ca un alint.

Doamne, câtă oare, vrednicie,
Frumuseţea să Ţi-o cânt, mi-ai dat
În această palidă câmpie,
Oglindire de-un ceresc înalt?

Bate-aripa de privighetoare,
Parcă ar vrea în aer să-ngenunche.
Când s-or rupe razele de soare,
Razele de Crist de min’ s-or rupe!


Aceeaşi poruncire

martie 22, 2008

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…

Nu pot schimba tăcerea sub porticuri
De alb palat vegheat de heruvimi.
Nu pot să-i înţeleg alene chipuri
De Duh în pala florii din grădini.

Nu pot vui de vântul unei creste
De munte ‘nalt, cu vârful între nori.
Dar poţi să-mi spui, Isuse, o poveste
De Miel sacrificat pe uşiori.

Şi-n liberarea mea îmi poţi iubire
Stârni, aşa cum ai tăcut furtuni,
Cu viaţa mea ca să Te dau de ştire,
Cu viaţa Ta în ştire să m-aduni. 

Un nou cuvânt, aceeaşi poruncire
O altă spuză în acelaşi foc,
Un alt golgot, aceeaşi pătimire
Toată durerea lumii la un loc…


Pentru tăcerile inimii 01

martie 21, 2008

Evanghelia după Ioan

1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2  El era la început cu Dumnezeu.
3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6  A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7  El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8  Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9  Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15  Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.
16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”


Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.


Adam

martie 19, 2008

Cu timpul scurs în raniţă de-argint
Şi agăţat de tâmplă ca povară,
Mă-ntâmpin în memorii hăulind,
Dar mă ascund plângând – a câta oară?

Apoi vii Tu, Isuse, şi-nviezi
În zorii răcoroşi înveşmântat
Şi mă întrebi: „Cine ţi-a spus că vezi
Ceva ce niciodată n-ai aflat?

Cine ţi-a spus că-n dimineaţă, gol,
Nu ai să ştii nicicând ce e lumina,
De-adăposteşti al trupului ocol
Cu şorţul viţei şi cu rădăcina?

Acum, cu timpul strâns ca un argint
Pe tâmpla ta, povară agăţată,
Vei traversa tăcerile murind,
Să poţi veni la Mine înc-o dată…”


Vina lui Iov

decembrie 4, 2007

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care l-a acuzat pe Dumnezeu…. Prietenii lui I-au luat apararea…

Dar tocmai de aceea!
 
Noi putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care-I iau apararea lui Dumnezeu însă, greşesc fundamental, considerându-se capabili să-L înţeleagă şi să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamna a-L „ajusta” pe Însuşi Domnul cerului şi al pământului, si a etala o sfinţenie pe care nu o putem avea decât tot de la El…

Impresie poetică

***
carele cu inimi au ajuns la poarta ţării
unele muşcă altele plâng altele se-nchină
o ramură de măslin şi-a ridicat albina
răsăritul dă să crape de aşteptare
o înviere chiuie în grădini
peisajul ăsta l-am mai văzut spune Domnul
dă mormântul mai încolo să trec

dacă doare dă-te şi tu omule nepriceput
ai putea stropi numai cu parfum orice cale
pe care am trecut dacă ai vrea spune Domnul
şi ridică dopul să vadă câtă iubire a mai rămas