Critică la critică – 2 –

 continuare de aici

Ultima parte a mesajului postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2006

(…)
 
Dar să ne întoarcem la text. Mie tot mi se pare un exerciţiu. Dacă e să caut, aşa cum am făcut, sensul creştin al textului, el este destul de ascuns pentru a mă determina să mă leg de formă.
  
  „Luna
  
  Luna, martorul din deal
  ce-mi aude oful când
  sorb secunda de banal
  să-mi condimentez un gând.”
  
(Dacă e să fim mai puţin subiectivi, unde este… predicatul? Sau este tot o figură de stil pe care n-o ştiu? Şi din nou mă deranjează „da”-„de”)
  
  „Luna, mută s-a mirat
  de mirarea noastră mută,
  aruncată într-un <mat>
  cerului cu gri pe burtă.”
 
(Oare T chiar a avut intenţia să desacralizeze? Eu tot cred că „mat”-ul apare că urmare a nevoii de rimă. Şi că nu se leagă într-o aceeaşi atmosferă cu restul strofei într-o încercare (originală, e adevărat) de a uni primele versuri cu ultima care, în sine, este o imagine foarte frumoasă. Ca să mă joc puţin, voi înlocui astfel:

„Luna, mută s-a mirat / de mirarea noastră mută / aruncată aruncat / cerului cu gri pe burtă.” Ce zici, T, am „prins” intenţia?)
  
  „Luna, mâinile-ntr-un nod
  ca sărutul de reptilă
  le-a văzut făcute pod
  sub o rază de festilă.

(Dacă intenţia aici a fost de a desacraliza, atunci care mai e rostul rugăciunii aşa de frumos sugerată prin „mâinile-ntr-un nod”, „făcute pod sub o rază…” – imagine splendidă, deteriorată însă de nedelicata apropiere (privesc din unghiul atmosferei create, citesc cu inima) „reptilă – feştilă”, care va fi fiind o „rimă bogată”, dar, scuzat să-mi fie jocul de cuvinte, mie mi se pare o „rimă băgată”! Eh, tot un subiectiv rămân!) 

Până la urmă toate astea sunt mai puţin importante dacă există talent autentic. Iar la T este, slavă Domnului, din belşug. El şi numai el este răspunzător de ce spune şi de cum o spune. Părerea mea şi a ta: îl poţ ajuta să găsească mai repede drumul cel mai bun către ceea ce este propria lui poezie, propria lui părtăşie cu Duhul…
 
Mie mi-ar fi plăcut ca intenţia să fie mai clară… Nu poezia, asta nu e foarte clară mai niciodată, nu ştii „de unde vine şi unde merge”, e „susurul blând şi subţire” al Duhului, ci intenţia spuselor… Să nu existe dubii… Să nu se poată spune, oricât s-ar strădui cineva, că rugăciunea este o desacralizare… Său că o poezia creştină este o poezie erotică. Vorbesc în general.

Eu vreau ca o poezie creştină să mă ducă în cer, la Dumnezeu, chiar dacă printr-un cer cu luna gri aruncată provocator şi „terminator” pe burtă (să ştii că am jucat şah ani întregi, cred că ştiu bine cum este un „mat”).
  
Despre „meşteşugul potrivirii cuvintelor” se pare că ştii mai mult ca mine, teoretic. Aşa că voi încerca să-ţi spun cum scriu eu poezie.

Desigur, nu e o reţetă… Mă preocupă un gând, sau o stare sufletească se vrea exprimată, poate chiar fără să-mi dau seama, iar eu scriu fiindcă ştiu că trebuie să scriu. Nu întotdeauna există vreo legătură clară între cele două situaţii. De multe ori realizez că era necesar să scriu despre ceva anume abia după ce am făcut-o.
 
Tehnic, nu fac decât să las experienţa să-şi facă treaba. Se manifestă acel „nu ştiu că ştiu” de care vorbeam la început. Am înţeles tehnicile scrisului şi le-am deprins din lecturi multe şi diverse, atât de necesare celui care vrea să scrie, cum eram de acord într-un schimb anterior de idei. Poate că n-am ştiut cum se cheamă procedeele aplicate, dar făceam şi fac poezie cu ele, nu cu numele lor. Ce să-i faci, nu sunt totuşi un autodidact perfect!
  
Una peste alta, sunt încântat de spiritul tău critic cu atât mai mult cu cât este dublat de studiu şi documentare ambiţioase. Avem nevoie şi noi, pocăiţii, de aşa ceva. Dacă e să fac un mic bilanţ, un poet ca T şi un critic ca tine sunt două mari puncte câştigate de „Cuvinte la schimb”!
  
Fii binecuvântată!
  
Ionatan Piroşca

Publicitate