Tabloul

Nu mă mai întrebam acum de unde şi de când îl ştiam. Pe ferestrele înalte şi înguste cât să-ţi arunci ochii se prelingeau picăturile ploii de toamnă. Rămâneau acolo un timp, apoi o luau la vale pe verticala transparentă.
Urcam după el treptele unei scări necunoscute, ca-ntr-o iniţiere. Întotdeauna am văzut ceva tainic în asemenea aşezăminte. Nu mai spun de personaje… Iar el era unul tare misterios. Nu fiindcă aşa voia, ci fiindcă aşa era. Probabil că nu avea nimic din ce mi-ar fi putut îndreptăţi judecata, poate că eu eram acela care îl înzestram cu taine, în mintea mea, dar acum nu mai conta. Eram pe cale să ajung undeva unde îmi dorisem mult să fiu: în atelierul lui! Încă nu ajunsesem, dar nu mai aveam mult. Şi simţeam că nu se va întâmpla ceva care să mă împiedice să ajung.
Când a deschis uşa nu m-am mirat. O mulţime de obiecte aparent aruncate la întâmplare, resturi de recuzită şi tot felul de elemente de scenografie, într-o sală imensă, cutii deschise şi altele închise, stive de materiale, utilaje de tâmplărie şi de croitorie, şorţuri şi salopete într-un cuier… Imaginea îmi sugera o fabrică. O fabrică de idei. Dar eram sigur că toată dezordinea ce părea a domni aici avea o noimă. Un sens pe care nu-l pricepeam. Nişte ferestre uriaşe asigurau lumină îndeajuns, chiar dacă afară era înnorat. Era cald, dar nu ştiu de unde venea căldura.
– Ia loc, te rog. Vrei să vorbim, sau doar să vezi cum lucrez? Ştiu că ai vrea să scrii despre asta…
Vocea îi era aceeaşi ca atunci când m-a întâmpinat la intrare. De fapt şi a vorbi cu el şi a-l vedea lucrând, pentru mine era la fel de folositor. Cel care va aduce în atenţia opiniei publice pe acest mare personaj eram eu, nu? Deci de mine depindea ce şi cum vor înţelege ceilalţi. Şi mi se părea mai exact, mai real, să-l urmăresc lucrând. Să povestesc ce aş fi văzut echivala cu a-l descrie exact. Vorbele pot fi interpretate, faptele, doar după urmările lor.
– Mi-ar plăcea să vă urmăresc lucrând, am răspuns eu mirându-mă de propria mea sfioşenie. Mă ştiam mai curajos.
– Excelent! Tocmai lucrez la cel mai frumos şi mai preţios tablou al meu. Vei vedea ceva ce n-ai mai văzut. E opera vieţii mele.
Nu ştiu de ce îl credeam. Fiindcă alesesem să-l cred încă înainte să vin? Dar m-am liniştit repede: nu am ales asta la întâmplare. Multe argumente m-au determinat. Nici curiozitatea nu este de ignorat. Trebuie să gust şi de aici, îmi spusesem. Aşa am ajuns în atelierul lui. Mi se părea puţin deplasată, totuşi, chestia cu opera vieţii. Sigur, ştia ceva ce eu nu ştiam. Oare de câte ori şi la câţi dintre vizitatori le spusese la fel? n-am putut să nu mă întreb în sinea mea. Am ales eu să cred, dar se poate şi altceva…El mi-a luat gândul pe dinainte:
-Nu eşti obligat să mă crezi. Nu mă crede toată lumea care trece pe aici. Unii spun că dacă ar fi trăit aici, în mansarda asta largă şi atât de tainic dăruită cu frumos şi cu tot felul de ciudăţenii, ar fi fost artişti la fel de buni, dacă nu mai buni. Sau că mediul m-a făcut ce sunt…
A luat o pânză mare, cu multe linii colorate pe ea, între care se zbăteau pete disparate, chiar disperate în singurătăţile lor, rezemată de perete, a aranjat-o, a netezit-o drăgăstos trencându-şi palma prin aerul de deasupra ei, şi-a înşirat tuburile şi vasul cu pensule alături, a modificat puţin poziţia unei oglinzi mari din spatele lui, astfel ca lumina care venea de afară să alunece încă o dată pe faţa pânzei, apoi a închis ochii şi a rămas nemişcat.

O sumedenie de gânduri fulgerau în mintea mea, privindu-l. Voiam să cred că totul era real, de parcă n-ar fi fost. Mi-am amintit ferestrele înalte şi înguste de pe casa scării. Sigur că era real. El stătea ca-ntr-o rugăciune. N-a trecut mai mult de un minut.
Apoi a început. Ca într-un dans îşi mişca braţul peste pânză, ca Duhul pe deasupra apelor la începutul lumii, a rostit el zâmbind, deci făcea toate astea calculat, eu intram parcă într-un fel de transă şi vedeam ceva care pulsa, da’ n-avea cum să fie aşa, pe pânza aia a lui… Înregistram însă totul ca un reporter conştiincios ce eram, trebuia să scriu despre el, iar vorbele lui erau la fel de interesante ca pictura aceea la care lucra, parcă erau una cu ea. „E ceva ce iubesc mult, aici” îl auzeam spunând. „Când fac asta sunt eu însumi. Aş fi şi dacă n-aş face-o, dar… aş fi? Ar şti cineva că sunt? Dacă nu faci, nu eşti. Ca să te vezi în întuneric trebuie să faci lumină. Ca să te încălzeşti şi să nu îngheţi, trebuie să faci focul. Nici un întreg nu e întreg dacă nu are părţi. Părţi dinăuntru şi părţi din afară. Nu e suficient să „gândesc, deci exist” decât la Dumnezeu, care gândeşte cu făcute, dar la oameni trebuie spus clădesc, deci exist. Dacă eu îmi gândesc credinţa mea, eu îmi clădesc credinţa mea. Tabloul ăsta… Ăsta e opera mea.” Ascultându-l, mi-a venit în minte vorba Cărţii, că orice credinţă fără fapte e moartă. Mă bâzâia insistent o muscă. Aş fi vrut să o omor… Da ce-ar fi spus el daca m-ar fi văzut prinzând muşte?! Se profila un peisaj ciudat cu două siluete îmbrăţişate, parcă auzeam un duet, ba nu un trio, că era şi vocea lui. „Pe aici o să treacă un răsărit tandru, ca Dumnezeu prin răcoarea grădinii. Dacă s-a frânt o frunză aici, alta apare dincoace. Cu sevă cu tot, ca o naştere.” Şi iar tăcea un timp, mi se părea un ev întreg, şi iar spunea ceva, iar eu transpiram neştiind cum să omor musca aia care-mi dădea târcoale.
Deodată a înţepenit. A ridicat încet mâna stângă cu arătătorul spunându-mi să tac. Să nu mă mişc. Cu cealaltă pipăia spre vasul cu pensule. M-am panicat brusc, neştiind ce e. „Musca”, şopti el. A înhăţat o pensulă mai lată şi a proiectat-o cu putere spre centru pânzei. „Gata!” Şi s-a oprit. Nu se mai auzea musca. „S-a sfârşit”, l-am auzit într-un târziu. „Exact cum trebuia. E bine.” Am privit tabloul. Culoarea era incă umedă. În centru era o formă ciudată. Cele două siluete se uniseră, contururile lor se schimbaseră o dată cu lovitura aia de paletă. Musca era făcută una cu pânza, limfele ei amestecate cu vopseaua dăduseră întregului o prospeţime extraordinară, vigoarea unei nuanţe de neînchipuit. „Îţi place? Am un loc special pentru tabloul ăsta. Ştiam că musca aia se va pune acolo. Am ştiut dintotdeauna. Tabloul meu nu era gata fără ea. Să scrii despre asta. Locul tabloului e în inima mea. E dintotdeauna.”

Publicitate