continuare de aici
Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.
Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!
Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!
Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.
Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…
Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.
El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.
Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…
(va urma)
jurnalul scrierii iubirii
VĂ MULŢUMESC!
Jurnalul scrierii iubirii 
si mai sunt multe locuri in care se vorbeste despre tacere…eclesiast 3:7(b)…e unul mai duceti si voi altele!…interesant este subiectul Tacerea…cand El vorbeste noi …trebuie sa….ascultam
Dar ştim să ascultăm? Dacă am şti, ne-ar vorbi mai mult prin tăcere, cred.
Da cred ca fiecare din noi are momente cand nu mai poate vorbi…(asta e diferita de relationarea cu prietenii)…cand este coplesit de prea multele intrebari adresate LUI…cand cautarile nu mai au sens…da cred ca fiecare are momente cand simte ca nu are rost sa mai vorbeasca…..ci sa astepte si sa asculte timpul LUI.Doar ca noi adesea nu avem rabdare suficienta si am vrea sa dam ceasul cu 10 minute mai devreme fiindca timpul nostru este zicem noi prea scurt si avem sentimentul ca trecem prea repede…dar pentru EL nu este asa…pentru EL trecerea noastra e bine masurata si chiar daca un lucru ni-l da -cum spunem noi prea tarziu_pentru EL este”exact la momentul potrivit”…….
Dumnezeu vede cu culorile. Direct cu ele. Aşa cum gândeşte direct cu universul. Dar eu, abia după ce trec de mine ajung la colţul străzii înţelesului.
Atunci cele zece minute nu mai contează, fiindcă acolo începe veşnicia.
Ce ne facem daca, tocmai cele zece minute „inainte”…ne fac ca sa nu mai vedem culorile sa nu mai simtim universul sa nu mai cunoastem inima daca coltul acela de inteles deplin al LUI e la capatul unei strazi lungi perpendiculare cu viata pe care as fi meritat-o?Ca vesnicia incepe dincolo de intelegerea mea…e clar -nu inteleg insa de ce m-am nascut poate prea devreme sau prea tarziu… pentru tacere…
Crezi că eu înţeleg prea mult? Dacă era aşa, nu mă târam ca orice vierme în universul ăsta… Dar vine el veşnicia! Să vezi atunci!
[…] Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (6) continuare de aici […]
Ca o multumire adusa Lui Dumnezeu,pentru atatea poezii frumoase pe care am putut sa le citesc adesea, am scris cateva cuvinte:
Cand stau si plang sub un ienuper
Caci calea-mi trece prin pustie…
Ca un ulcior cu apa rece
Si turte coapte si un inger
Tu imi aduci o poezie…
Intrezariri de peste zare
Si noi puteri si bucurie
O racorire-n drum spre casa,
Un dar frumos ca primavara
O floare draga-i poezia!
Nu mai spun nimic…
In episodul din viata lui Ilie, la care ma refeream, eu vad exprimata bunatatea, mangaierea, apropierea Lui Dumnezeu. Dumnezeu se poarta cu sensibilitate, cu prietenie, parinteste cu prorocul, si el primeste putere sa mearga mai departe. Privesc poeziile cu mult drag, o exprimare a bunatatii Lui Dumnezeu. Un dar de la Dumnezeu. Multumesc pentru belsugul de frumusete pe care il gasesc in poeziile tale.
E minunat Poetul! E minunata Poezia!…ma bucur sa pot impartasi din trairile mele…stiu ca le veti intelege…Multumesc!
… Stau cu creionul în mână, sprijinit de foaia albă…Degetele sunt prea moi şi tremurânde…
Încerc să-mi ascult inima, să intru în ritmul ei…Încerc să îi desluşesc plăcutele murmure…Nu înţeleg mai nimic şi îmi vine să plâng…Parcă sunt şoapte din altă lume, şoapte de îngeri, şi nu îmi e îngăduit, încă, să le înţeleg…
Of! Ce mult aş vrea să fiu undeva doar eu şi Cerul, să îmi pot plânge liniştită neputinţa…Neputinţa de a scrie ceva de dincolo de mine…
Parcă trăiesc simultan pe două tărâmuri…unul în care fiinţa mea e total absorbită de un farmec nepământesc, şi unul în care trupul şi mâna îşi trădează neputinţa, îşi trădează alcătuirea din lut…
Între aceste două stări e dorul, e lacrima, e suspinul…Aş vrea să le impac, dar nu prin coborâre, ci prin înălţare…dinspre pământesc înspre celest, dinspre tină înspre Lumină.
Privesc cu teamă printre genele încărcate de doruri…Din locul în care am îngenucheat până la seninul cerului e o prăpastie adâncă…prea adâncă…Şi în timp ce inima începe să tremure neputând să rostesc absolut nimic, se întinde peste hăul din faţa mea o cruce de lumină…Cu braţele întinse păşeşte spre mine Iisus…Nu ştiu când m-am ridicat, dar iată-mă acum îndreptându-mă spre Lumină…Las în urma mea toate umbrele…Am un singur dor: să mă ating de Lumină…să iau lumină…să fiu lumină…
Nu mai vad nimic…dar simt…aud…Da! Acum aud! Iisus m-a strâns la piept şi aud de nu ştiu de unde, poate din vocea Lui s-au direct din Inima Lui, aud ,,Înţelege că te iubesc! Învaţă iubirea Mea sfântă şi pe asta împarte-o semenilor tăi!…”
Îmi dă drumul şi plec…sau zbor…nu mai ştiu…dar ştiu ce am de făcut acum…Să iubesc! Să luminez!…şi uneori să scriu…Numai după ce voi şterge lacrima semenului meu, numai după ce îi voi lega rănile…Numai după ce oftatul lui va fi şi oftatul meu…
Foarte frumoasă alcătuirea ta, Maria. Să-ţi dea Dumnezeu poezie câtă încape într-un Crăciun! 🙂