Despre gâze şi lăstuni

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la data de 26 aprilie 2001


A, mă încântă nerăbdarea ta. Şi eu, deşi am trecut de perioada paşilor deşi, doresc să văd că lucrurile se grăbesc să mă întâmpine, mai ales cele care-mi plac. Am înţeles însă că nu toţi oamenii au aceleaşi priorităţi ca mine, aşa că , oricât m-ar încerca aşteptarea, îmi fixez ochii pe orizontul ţelului final al preocuparilor şi nu uit că, de fapt, atingerea lui ar fi imposibilă dacă ar depinde de nerăbdarea mea. Nu îndemn la temporizarea lucrurilor, dimpotrivă…
 
Să ştii că, mutumiundu-i lui T pentru că s-a instalat în banca apărării textului propus de mine data trecută, trebuie să recunosc că ai dreptate întrucâtva. În text există mult prozaic, pus acolo într-un mod cu totul deliberat, însă. E adevărat că stilul este altul decât înainte, aşa cum ai remarcat, dar am simţit nevoia la un moment dat să fiu „mai aproape de pământ”. Neştiind cum se face asta (eram obişnuit cu zborul!) m-am gândit la gâza din iarba unui creştet de munte. Ea este foarte aproape de pământ, dar zborul păsării din vale, atât de înalt pentru acea pasăre, se petrece mult mai jos… Aşa am socotit… Paradoxal, gâza aceea este mai aproape de cer. Vorba lui Teofil: ce este proza? S-ar putea să fie aceeaşi gâză, dar în vale. Cred că cel mai mult contează „relieful” darului de la Dumnezeu. Dacă ai munţi şi pui gâzele în vârful lor, s-ar părea că nu-ţi trebuie păsări ca să fii la înălţime! Fiecare „zboară” cum poate!

Cât despre „provocarea” ta, am spus deja că ai har. O las pe F să disece textul, mă limitez doar la o impresie stârnită de a ta
 
RESUSCITARE
  
  Din orice cărare spre moarte
  înalţi o cărare spre viaţă
  nimic nu mă poate ascunde
  luminii ce-mi stă faţă-n faţă!
  
  Sicriul din braţele morţii
  se smulge-ngropându-se-n cer
  nicicând negre gropile nopţii
  nu-şi mai inchide-vor uşa de fier
  
  Pe drumul cenuşilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsările la loc!
  
  Nimic nu mă poate ascunde
  Chemării Misterului Vieţii
  şi albe-mi aripi tremurânde
  înalt către cerul credinţei
  
  Robia se duce-n robie
  şi moartea se îngroapă în moarte
  dar viaţă pe toţi ne învie
  şi liberi trăim libertate!
  
  Cred că gaza ta încearcă să zboare! Adică este puţin îndrăgostită de pasăre.
 
Dacă n-ar fi
 
„Pe drumul cenusilor stinse
  din ceruri cad stele de foc…
  trecuse Isus. Şi se-oprise
  să pună iar păsări(le) la loc!”
 
poate că nu mi-aş fi dat seama. Dar aceste versuri m-au tulburat cu adevărat. Sunt, după mine, esenţa textului, ca aripile ce ies de sub elitrele gâzei despre care vorbeam. Sunt, ele însele, o poezie superbă. Spun totul despre RESUSCITARE, aproape că nici nu mai este nevoie de restul, cum n-ar avea nevoie gâza de elitre, dacă ar fi pasăre. Ştii ceva? Cred că e bine să fii pasăre! Shalom! 
   
Dragă T, tu şi când te impiedici faci poezie? Pentru că am impresie că A ţi-a pus o piedică! Sunteţi tare faini, dragilor! Şi fiindcă te sâcâie lăstunul din textul acela, voi încerca să-ţi spun că este o pasăre cu un zbor iute mergător şi repede răzgândit, aşa că s-a înţepat şi prin această poezie, căutând ce doar el ştie (ce ar putea cere de la viaţă un lăstun?), după care s-a tot dus, irosit de propria-i căutare vremelnică şi nevrednică, biruit de „soma culorii”, acoperit cu mântuire. Cam asta-i.
Am promis un alt text. Iată-l:

Poezie pentru Neculai şi Lina
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă va aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el. Nu,
nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea
mă atingea şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza
fântânii găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casă voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri . Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt,
acolo, cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.
  
Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta,
peste ani? Prin fereastră deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut
fără zgomot. Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă.
Spala-l şi dă-i-l. Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptit:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva.” Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.
  
Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo. „S-au unduit şi unchiul
şi mătuşa, mamă…!” Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit
un nor deasupra de tot. „Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,
numai puţin, până trece. Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.
  
  Textele acestea fac parte dintr-o carte la care lucrez şi care se cheamă
  „Liniştea dintre două tăceri”. Comentariile voastre mă ajută mult. Va
  mulţumesc.
  
  Cu dragostea pe care mi-o da Domnul Isus,
  Ionatan Pirosca

Anunțuri

2 Responses to Despre gâze şi lăstuni

  1. ksmommy spune:

    Fara cuvinte! Foarte frumos! Sa va dea Dumnezeu har sa continuati lucrarea Lui! :o)

    Cristina M.

  2. ionatan spune:

    Mulţumesc fără cuvinte!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: