Evocarea ca prim pas

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la 29 ianuarie 2001

Dragi prieteni,

M-am bucurat să văd atâţia oameni interesaţi în a-L cinsti pe Domnul nostru Isus Hristos printr-o preocupare nobilă cum este arta cuvântului scris. Este adevărat că trebuie multă muncă şi multă dragoste pentru ca acest sâmbure de har să devină întrădevăr o pădure a inimii plină de rod, de umbră binefacatoare pentru neamul nostru şi pentru limba română.

Am fost invitat să evoc, în aceste ultime zile ale lui ianuarie, impreună cu alţi îndrăgostiţi de Domnul şi de poezie, la Iaşi, amintirea unui om pentru care Hristos şi poezia au fost sensul vieţii: Hristos şi Invierea Sa ca ţel ultim, iar poezia ca instrument, ca un rod, ca rugăciune: poetul crestin – cel mai adevărat şi important poet creştin român – Ioan Alexandru.

Am avut bucuria unei minunate părtăşii întru Hristos prin intermediul poeziei şi m-am gandit că ar fi nimerit să plecăm în demersul nostru comun închinându-ne Domnului şi bucurându-ne de Mesajul Învierii Sale împreună cu Ioan Alexandru.

Desigur, aştept de la voi sugestii pentru alcătuirea unei liste de teme de discuţie care să aducă fiecăruia edificare în problemele legate de raportarea la cultura românească scrisă, iar acesteia, un orizont biblic curat şi luminos în care sa evolueze libere şi puternice voci de slăvire a Mantuitorului şi a Cuvântului Său.
(…)
Îdrăznesc să vă trimit un poem în care evoc amintirea lui Ioan Alexandru, de care am fost aproape in anul 1991, bucurându-mă de prezenţa şi de prestaţia lui spre slava Domnului şi în slujba Cuvântului cu ocazia Primului Festival de Poezie Creştină.
(…)

Pe un peron ningea cu rugăciune

în amintirea
poetului Ioan Alexandru

Nu era iarnă, nu era nici o iarnă, poate doar oamenii reci
albeau privirile lor către tine. Se făceau ţurţuri mari privirile lor
îndreptate spre tine. Nici nu ştiam ce să-ţi spun mai întâi:
înfruntă-le cu dogoarea inimii tale, topeşte-le. Însă tu scriai un poem
pe un peron. Aşa, ca şi cum şi-ar scoate călătorul biletul, tu
ţi-l compuneai pe al tău.

Se făcea că era cam seară si ca, de fapt, ajunsesem undeva. „Sa ne oprim”
ai spus dezlegand mainile intr-o rugaciune, „eu nu merg mai departe,
lumea e grea si literele au obosit.” Lumina seca împrejur,
seca de locomotive gara, clipele secau în ceasornicul orb. Îmi aminteam
aplauzele tăcerii şi vedeam îngeri dându-ţi ocol. Nu era iarnă,
nu era nici o iarnă.

Intrai şi ieşeai din casa pâinii trebăluind, acolo îţi ţineai cuvintele.
Dar asta nu se vedea prea bine, ca era fum în gară, era lume, nimeni
nu stătea să-ţi controleze biletul, luau câte un coltuc şi plecau
cu rugăciunile tale zumzăind în jurul lor ca un roi de albine.
Te aştepta o aşteptare scurtă şi avea aripi şi se făcea
din ce în ce mai cuminte vuietul orei.

Se adâncea un ocean sub tălpile tale, cu multe propoziţii.
Unele ca niste condori, altele ca pescaruşii. Veneau dupa dragostea ta.
Cine a spus ca erai într-o gară? „Câţi suntem?” ai întrebat. „Păi,
tu, el, el şi …Eu!” ţi s-a răspuns. „E bine!”
Era seară, zi de zi, ceas de ceas, era seară. „Eu, seara, ma rog!”
Şi pe peron a început să ningă. Nu era iarnă. Nu era nici o iarnă.

Vă mulţumesc,
Ionatan

aici puteţi citi varianta în limba engleză a acestei poezii

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: