Psalmul de sub perfuzor 11

Fii bobul de rouă ce mă udă în zori, până-mi dau aripi, până-mi dau flori… Nu visa niciodată mai mult decât doi şi voi şti totdeauna că noi… Şi voi şti totdeauna că sub sâmburii goi e ca liniştea-n pajişti vâlvoi…

De aceea, cât e, tot adânc îmi va fi chipul luminii din cereşti temelii şi-ţi voi spune mereu răspicări de simţiri, ca atunci când pe sârmi de iubire mă-nşiri… De mă cânţi, clavecin de străbateri mă fac, aşa cum se face rădăcina copac.

Şi mă curăţ de spaime în senin adevăr de rămâne privirea o culoare de măr pe o ramură de cald heleşteu în care S-a-mbăiat Dumnezeu. De aceea nu te mai saturi de oglindiri, cum nu se mai satură nuntirea de miri, sau o poveste de un roş împărat odată ca niciodată-ntâmplat.

Când cânta-va finalul simfonia-pahar noi vom şti că nu l-am băut în zadar. Noi vom şti că durerea din om e ca mărul cel copt dintr-un pom: se-mplineşte la gust, dacă-l rupi şi-l mănânci, însă moare şi încolţeşte din nou, dacă-l arunci…

Publicitate