Gândul care vine seara pe drum

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca

Publicitate