Dezamăgirea nu-i o bilă pocnită

Când eram copii, în vacanţele de vară, împreună cu Mimi, cu Răsvan, cu Piratu şi cu Doru, jucam ping-pong. Am mai spus eu, scosesem o uşă veche, suficient de sănătoasă şi de mare însă, pentru a ne suporta as-urile, şi o lăţisem pe câteva scaune. Apoi pocneam o biată minge cât era ziua de lungă. Mimi era fratele meu, Emanuel.

Vreţi să-l rog să ne cânte?

Nici el nu e o bilă pocnită… Când îl ascult, plâng. Este fratele meu… şi e departe acum…

Ei, şi băteam noi mingea aia până cădea aiurea şi călcam pe ea. Se deforma săraca, de nu ne mai puteam juca. Vă daţi seama ce mare dezamăgire ne încerca! Ce „oftică”…! Priveam la masa aia ca o muscă închisă-ntr-un borcan, care te priveşte mâncând… Nu mai aveam cu ce să ne jucăm!

Acum parcă se sparge o minge de ping-pong. Nu mai avem cu ce să ne jucăm. Dezamăgirea e mare…

Dar de ce vorbesc eu de bilă… Alea sunt rostogoale pocnite ping, pong, până la epuizare. Eu vorbesc de dezamăgire…

Dacă vreţi să-l mai rog pe frate-meu să cânte, spuneţi-mi.

Publicitate