Ce e Cuvântul? (1)

Ce e Cuvântul, la Dumnezeu? Este Însăşi Fiinţa Lui.
Măreţia a ceea ce Apostolul Ioan numea, spunând: „La început era Cuvântul…”, nu poate fi cuprinsă de mintea omenească. De mii de ani, generaţie după generaţie, omul a dat ocol ideii de dumnezeire ca plimbându-se pe marginea unei fântâni şi încercând să vadă şi să guste apa din adânc… Dar fântâna e aşa de necuprinsă, aşa de mare e distanţa până la izvorul apelor ei, că „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”
Şi e vorba numai de ce e pregătit pentru oamenii care-l iubesc pe El! Nici nu se pune problema a şti cum e Cel ce le-a pregătit… Cum sa încerci sa afli prospetimea şi strălucirea oglinzii răcoritoare? Şi totuşi, e ceva atât de concret! Unde aş putea găsi acea frânghie suficient de lungă şi găleata aceea dupa care atâţia oameni au alergat de-a lungul vremii şi încă aleargă? Cum să le dovedesc ca n-au dreptate, spunând ca nu e, n-a fost şi n-o să fie niciodată apă acolo? Dacă n- au baut ei, înseamnă că nu există? Dacă îi depăşeşte, înseamnă ce nu e? Orgoliul nu îl lasă pe sărmanul om să accepte că e ceva mai mare şi mai impotant ca el.

Eu beau din această apă în fiecare zi. Beau şi strig: „Gustaţi! Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” Mă satur şi sunt răcorit. Zăduful cel mare al zilei, ascuns e fiirii de aripa Lui. Beau şi nu mă mai satur, aplecat cum mă aflu pe ghizdurile credinţei, şi-n dragostea Lui mă răsfăţ cât e zi şi e noapte sub cer. Fiindcă „El este şi răsplăteşte pe cei ce-L caută.”
Fiindcă eu caut ceva ce există. Eu cred în ceva ce există. Eu iubesc pe cineva care există. Nu e doar închipuirea mea, acest cineva, ci e dincolo de ea, de aceea poate fi şi în ea…

Publicitate