Să spun, să nu spun…

De ce uneori e atât de greu să spui ceva? Ceva ce te poate răni pe tine sau pe alţii? Mai ales când ştii că a alege să taci ar duce la urmări nedorite nici de tine, nici de ei? Oare nu L-a durut pe Domnul să spună? ” „Vai de tine, Horazine!”… „Vai de tine, Betsaido!” Oare i-a fost uşor să spună asta?

E greu, că se rupe iubirea. Trupul ei e rănit, liniştea ei e frântă. Nu mai poţi avea încredere, după speranţe pierdute… iar toiagul frânt nu mai sprijină nimic. Înseamnă orgoliu să spui adevărul, chiar dacă e al tău, chiar dacă îl vezi numai tu, deocamdată? Dar de unde ştii că e adevărul, că doar nu eşti profet!

Când ai un început şi un sfârşit, adevărul nu poate fi în tine. Vine din afară şi te umple. Dacă te doare privirea strâmbă ori cuvântul întortocheat, zig-zagul tăcerii sau orizontul chiorâş, inseamnă că cetatea e vai. Poate că tu nu ştii de ce, dar adevărul ştie. Şi totuşi mă întreb: să spun, sau să nu spun…?

Publicitate