de n-ar fi aur la capătul trudei

mai 26, 2009

***
de n-ar fi aur la capătul trudei
nu s-ar mai avânta căutătorii în labirint
sunetul de corn nu ar mai aduna vânătorii în hăituiri
şi întotdeauna
libertatea în Hristos are un preţ al ei
care doare uneori atunci
când căutătorii devin aurul căutat
iar vânătorii cerbul cel falnic de la izvoare

de n-ar fi aur la capătul trudei
nu ar străluci nimic din ce doare


E vreme bună

martie 29, 2009

_________________________________________________________

E vreme bună, Doamne, să închin
la masa Ta, paharul amintirii,
când frângerea, în crini, de cer senin,
revarsă ziua propovăduirii.

E vreme bună astăzi ca şi ieri
şi încă va mai fi un timp, anume
până ce Tu numi-vei învieri
pe cei, în piept, cu răni de rugăciune.

E vreme bună cum era atunci,
în Ghetsimani, când plângea Maria
cu lacrimi sfinte şi dureri adânci
săpând în aer drum către Mesia.

E vreme bună de crescut măslini
cu rod, în locul unde pasu-ai pus
şi dintre suliţi lunge, dintre vini
m-ai înălţat mlădiţă de Isus.

E vreme bună, încă este har,
se frânge încă Domnul şi învie,
vecia încă ţine calendar
în fiece frântură de vecie.

E vreme bună, vreme de Golgotă
înapoiată urii şi durerii…
Învesmântată-n falnică horbotă,
e vreme bună: vremea învierii!

(poezie apărută în volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, Cluj, 1998)

__________________________________________________________

De nu strigai


Tu cu totul mă ştii

martie 10, 2009

Tu cu totul mă ştii, mă cunoşti împrejur
Şi-n adâncu-mi Îţi faci ocolire de paşi.
Scrii pe inima-mi frântă al iubirii contur
Şi-mi aduci de departe echilibrii rămaşi.

Nu-s mai bun ca un om grămădit de visări
În ferestre de bine şi de rău, descuiate.
Vin din zile dihănii să mă dea la uitări,
Tu mă strânge din toamna cu frunzişe uscate.

Nu mai ştiu nici cuprinsuri, nici sclipire de rai,
În pădurea mea doarme o poveste de mine…
Îmi erai ca o fală în răgazuri de nai:
De ce-mi e, Doamne bun, de iubire ruşine ?

Nu mai ştiu învelirea cu aline vuiri,
Ale Duhului palme mângâind neştiut,
De îmi vin ascunzişuri şi îmi vin împietriri
Şi-ntrebări ca de săbii ce în mine se-ascut.


poartă anul cutremure cum am fi eu sau tu

ianuarie 9, 2009

***
poartă anul cutremure cum am fi eu sau tu
şi ne aplecăm uneori de atâta împotrivire
a iluziei la realităţile înconjurătoare
cum frunza din pom se împotriveşte austrului

măcar de ne-am aluneca a închinăciune
măcar dacă ne-am încovoia a utrenii
măcar dacă am învăţa să iubim pantele
muntelui schimbării la faţă

dar nu cutremure desăvârşim eu sau tu
doar ne aplecam uneori de atâta împotrivire


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Psalmul de sub perfuzor 26

noiembrie 18, 2008

Un cântec de laudă e un cântec de laudă. Îl cântă oamenii fericiţi când li se termină cerneala. Fiindcă de obicei ei scriu. De la cântecul de laudă se ajunge la rugăciune. Unii au rămas acolo, la rugăciune. De atunci lui Dumnezeu I Se spune Iubire. Şi tot de atunci I Se spune şi Îndurare.

Dacă aş sta cu spatele la orizont, el s-ar vedea în oglinda din faţa mea. Viaţa mea este o oglindă, fiindcă Dumnezeu nu poate fi privit în faţă. De atunci au trecut două mii de ani şi nu I Se vede decât crucea. O flacără se desprinde şi mă înfaşă cald. I se spune Înviere. Mă înşfacă învierea. Sigur ca pot lumina, după aia, fără să mă sting…

Dimineaţa îmi vine în ajutor: vezi că ţi-am mai dat o zi. Ea stă înaintea mea ca un platou cu bucate, iar eu aleg ce-mi place. Săru’ mâna pentru masă, Doamne! Mănânc zile de la Dumnezeu cum mănânc mere. Uneori mi le face compot. Bun şi ăla, numai că frige. Dar cântecul de laudă, tot cântec de laudă rămâne! Mai ales când mi se termină cerneala.


Averea de osanale

noiembrie 14, 2008

Cum gâza ciupeşte din soare-n amiaz
Rotită pe laurii unei flori oarecare,
Aşa Îţi curg, Doamne, ca lacrimi pe-obraz
Sub o coroană care Te doare.

Şi peste mâinile Tale străpunse
Ca două lighioane fără vină, vânate,
Şi peste ele ca aerul care le unse
Curg, trist, cu faptele toate.

Peste rănile-Ţi din picioare, ca mirul
Unei magdalene înveşmântări
Curg până pierd şirul
Revărsatelor îndurări.

Mă opresc deodată în înviere
Ca universul la porţile Tale:
Aduc doar mica mea avere
De osanale.


Psalmul de sub perfuzor 23

octombrie 27, 2008

Felul iubirii de a fi se cheamă flacără. Şi inima trece prin ea ca la circ. Împotrivindu-mă şarpelui, am băut durere în loc de venin, ca să o pot numi bucurie. Erai, Doamne, în toate astea, şi Te mirai cum de nu înţeleg ploaia niciodată când bobul ei mi se odihneşte pe obraz.

Trec de la un fluture la altul ca să ştiu vântul de-a lungul lui, în vreme ce Tu mori ca să îmi poţi acorda alăuta cu notele ploii. Nicăieri nu răsun mai frumos decât la capătul câte unei răbdări. Să mă trezeşti cînd învii, Te rog! Şi îmi las inima să adoarmă sub golgoţii măslini.

De aceea iau aleluia şi o fac stup cu mierea pe dinafară şi cu aerul înţepenit la urdinişe ca o respirare buclucaşă, de aceea iau veselia ei drept arc, iar lauda ei drept săgeată de tras măreţie din gurile pruncilor. De aceea Îţi cânt ziua din toate întâmplarile ei, iar noapte din toate visele, de aceea: fiindcă sunt fără de număr, ca stelele cerului, în inima mea. De aceea…


Fântâna în clocot 02

octombrie 13, 2008

***
ies raze din adâncul disperării şi mă descriu
în lungul şi-n latul încrederii caut răgaz
ca scrisorile vechi ca prima iubire
înfoindu-mi-se toamnă peste obraz

Doamne pipăi abia fericirea ca pe o plită încinsă
pe care ard învăţături despre mântuire
îndeobştea lumină cu picioarele mele în ea
ca o îmbietoare călătorire

nu mai ştiu maluri ştiu că plânsul s-a deznodat
şi curge invers cu inima înainte
Tu mă joacă din amintiri şi din nume şi din deodat’
şi mă încă trăire Părinte

***

de la tine încolo eşti tot tu
peste gardul inimii numai Domnul poate sări
cu tine în spate degeaba cari zi de zi
sacul plin amintirile niciodată
nu te vor înălţa
numai dacă afli cum să devii
amintirea lui Dumnezeu

***

pe tălpi îmi pus-ai urma-Ţi
ca o pecete împărătească pe un hrisov
de nu aveam să uit niciodată mersul pe ape
oricât de şchiopătată mi-ar fi credinţa

seamănă uneori cu zborul gândurilor împrejurul privirii
unui eucalipt îndrăgostit de o oază
alteori urmărirea ideii de libertate
nu face decât să amâne trăiri

degeaba zămislesc adâncuri de mări cu îndoielile mele
am urma-Ţi pe tălpi şi nu pot cădea
în niciun loc dintre două vuiri
chiar când crestele lor astupă veline plecări


Psalmul de sub perfuzor 16

august 11, 2008

Atâta am chemat Numele Tău în inina mea, că teancuri de îngeri abia încăpeau. Fiecare era cât o fericire deplină, iar eu mă închinam tresărid ca o dimineaţă de mai, din rândunici. Doamne, mare e zborul Tău peste inima mea. Dă-mi târcoale ca unui cuib şi mă locuieşte!

Când îmi era gata să cad, ca unui pui, aduceai sub mine un nor de smarald, sau de porfir, sau de jad, că nu cădeam decât până la genunchi, cădeam pe genunchi, cădeam deodată, de o lacrimă. Apoi făceai minunea şi se strâmbau vecinii de zâmbetul meu, sau tresăltau munţii.

Stoarceţi-mă, ani, ca pe buretele îmbibat cu oţet şi cu fiere, dar stoarceţi-mă pe buzele Lui, ca să mă guste şi gustul să-I rămână în moarte şi în înviere, până ajung eu, că tare sunt rău şi El viaţă! De aici încolo e dor de o coborâre de pe cruce ca o lăsare la vatră a morţii. De aici înainte cresc maci.


Supune-te de bună voie!

iulie 16, 2008

Cum să ceri aşa ceva, cuiva? Chiar dacă îi ceri să se supună lui Dumnezeu, sau mai ales atunci… Întotdeauna îşi va arăta propria sa autoritate, opunându-ţi-o cu vehemenţă. Indiferent la orice argumente şi clădit puternic pe experienţa lui îndelungată, fiecare îşi va etala şi proclama adevărul propriu. Dar un lucru este clar: experienţa nu mântuieşte. Subiectivitatea nu e calea spre cer…

Explicam aici cum văd eu această problemă. De fapt, atunci când nu ne raportăm experienţa la aceeaşi sursă de adevăr, e normal să apară conflicte. E normal să vedem iubire şi interes când vorbim despre copiii noştri. Dar al meu are 25 de ani, e însurat şi poartă barbă, iat al tău învaţă să zică „mama” şi îşi udă scutecele. Singura experienţă comună este că suntem într-un compartiment de tren. Dar şi aici apar probleme: eu cobor la Ploieşti, iar tu la Bucureşti. Comune ar rămâne urcatul şi coborâtul. Şi mâncatul timpului.

Adică ne naştem la fel, trăim un timp (pe care-l „mâncăm”), apoi murim. Dacă închinarea noastră nu e comună, nu putem vorbi despre acelaşi Dumnezeu.

Atunci care ar fi Adevărul? Încercând să elimin subiectivitatea mea din ecuaţie (deşi niciodată nu o voi putea face total), ar trebui să fac apel la ceva exterior mie, nouă, faţă de care să ne raportăm. La ceva cu putinţă de cunoscut şi de asimilat pentru câţi mai mulţi dintre noi. La un Adevăr unic şi imuabil, dar care să se poată uni cu subiectivităţile noastre rămânând acelaşi unic şi imuabil şi conferind siguranţă experienţei.

Singurul astfel de Adevăr este Isus Hristos al Scripturii. Deschid Cartea şi trăiesc. Cartea este acel ceva obiectiv de care am nevoie. Nu anulez subiectivitatea nicicui, nici El n-ar face-o. Supunerea înaintea Lui nu poate fi decât de bună voie!


Întregime în fiece pic

martie 8, 2008

Sub mângâierea ştergarului Tău, picioarele mele
străbat un drum lin, ca o poveste înainte de somn.
Liturghia plecării, cu duhul suflându-i în vele,
a inimii, spre cer, ca un pom.

Doamne, e felul meu, acesta, de-a Te iubi:
inima mea nu se mai poate sprijini de altcineva.
Tu eşti singurul martor al biruinţei peste a fi
a humei mele, făcută stea.

Te iubesc şi iubirea aceasta toată sunt eu.
De la cruce încoace nu mă mai împarte nimic la nimic.
Sunt deplin, ca un cuvânt al lui Dumnezeu:
întregime în fiece pic.

De departe mă vezi, de aproape inima Ta mă ştie,
poeţii îngeri mă scriu cu numele-Ţi, ca pe un psalm.
Mâna Ta, spălându-mi picioarele, mă înscrie
pe velinul smereniei, calm.

Cum se desprind tectonice plăci şi cad rând pe rând
de pe picioarele mele, cum se desprinde pământul!
Rămâne pojghiţa de cer, palma Ta susurând, aerul blând,
continentul umblării mele pe jos, pipăindu-l.
 
Şi nu mai pot merge ca înainte, nu mai pot…
La picioare mi-au crescut palmele Tale ca un altoi.
De acum vom spăla în aceeaţi smerenie, iubi-vom ca pe-un chivot,
picioarele celorlalţi, amândoi.


Rugăciunea

februarie 27, 2008

Pun rugăciunea să Te întrebe de mine,
Poteca ei o străbat în genunchi…
Când în totu-i tăcerea-n ruine,
Doar în Tine mă strâng în mănunchi.
 
De cuvânt mă cunun ca o umbră
Dezlegată din geruri şi gheţi.
În ecoul meu sângele-Ţi umblă
Ca o boare umblând dimineţi.
 
Şi cetirea în slove de aur
A rostirii ce-i numele meu
Surpe-se-n gândul Tău faur,
Nu ca azi, nu ca ieri, ci mereu…
 
Şi o pun rugăciunea să-ntrebe
Care drum către cer e mai lin…
Cel ce doare atunci când începe,
Şi păşeşte cu mine când vin.


Seninul vers

februarie 2, 2008

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!


Atâta seară

februarie 1, 2008

Atâta seară-n gând s-a adunat
Că şi cântarea-i roşie de-apus…
Atâta deal în mine ai urcat,
Şi-Ţi pregătisem şi o cruce sus,
Că nu mai ştiu dacă sunt eu sau nu
Cel ce se roagă şi Îţi spune Tu!
Şi nu mai ştiu, înlănţuit de lut,
Cum e apusul de la început. 

Nu merit ochiul Tău răscolitor
De viaţa mea ca de ceva iubit.
Nu am în închinare atât dor,
Nici în retine nu-i atât privit
Cât să-nţeleg ce limpede aşterni
Un alb pe-un crin, sau drumul sub un pas,
Zăpadă hrănitoare peste ierni,
Timpul în ani şi orele în ceas.

Mereu orbit de zarea fără mal,
Culeg din ierburi însemnări de melc.
Şi mi le fac alean, marş triumfal,
Ori o citire şi-un neînţeleg…
E vântul meu atât de scurt când vreau
O velă să înalţ şi să colind,
Că fără Tine, -n loc în larg s-o iau,
Mă adâncesc în valul clocotind…


Timp de rugă

decembrie 22, 2007

Timp de
rugă

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
freamătă de el gândurile ca de veşti.
Când ne ridicăm din plâns amândoi,
parcă spun inimile noastre poveşti.

Faci semne de departe, cu mâna, semne de cui:
„Te-am salvat, te-am salvat, fii fericit!”
Trec ciocârlii prin mirarea unui freamăt haihui
când un spin îl desprind de pe fruntea-Ţi şi îl recit.

Timp de-nchinare ce susură când mă cuprinzi
în auzul cel nemişcat, necuprins, neştiut…
Toate petalele florii pe care mi-o-ntinzi
în jurul lacrimei mele s-au strâns şi-au încăput.

Pedestre minuni se apropie, merg pe genunchi
aşa, ca în faţa regelui lor, îndrăgostiţii.
Seve măsoară-nălţimea împărătescului trunchi,
pacea sădeşte din loc în loc verzi armistiţii.

Noi tot vorbim şi se face târziu şi se face mereu,
cresc în jur morile care visează grâu…
Corabia lumii a acostat astă seară şi cheu,
cheu de lumină şi alabastru este gândul-pârâu.

Timp de rugă dai, îl presari peste noi,
este împrimăvărare în toţi bobocii cuvintelor.
Doamne, când ne regăsim din plâns, amândoi,
între noi se înalţă sclipind Sfânta Sfintelor!