Îngerul… fragment 13

august 15, 2008

Trebuie neapărat să merg mai departe şi voi merge. E grea crucea, e greu pământul sub tălpi. O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni… Trebuie neapărat să tremur pentru fiecare cuvânt care învaţă să zboare şi, Doamne, ce de cuvinte rămân răni grele, deschise, însângerate! Ele nu merită să înveţe să zboare?

Tu ştii singur cum faci aerul care pluteşte, la câte aripi se împarte o pasăre, sau la câte cuvinte se împarte o poezie ca să mai şi rămână din ea o dungă de linişte care tremură fiindcă trebuie neapărat să meargă mai departe, mereu mai departe. Tu şi numai Tu ştii cum se face, pentru viaţa sufletului, circuitul mântuirii în natură.

Plângi, domnule doctor, mai plângi. Numai când vin dintr-o uriaşă tăcere, cuvintele pot fi auzite. Auzite cu toate îndeletele, curate cum e lacrima în ochiul ei… Şi mă prostern în inima mea pe genunchi, împreună cu el.

Am vorbit şi zalele ne-au picurat la picioarele Tale şi văile numitu-ne-au ai morţii. Numai rugăciunea ne-a acoperit ca o pajură, ca o pajişte privirea, până sus. Intrăm plângând în circuitul mântuirii, ca o închinare curgătoare de om şi de mir. Ca o sabie pătrunzând în martir…


Îngerul… fragment 12

iulie 31, 2008

Ce poţi să construieşti din trepte, nu e niciodată ceva înalt. Numai ce poate zbura, ce poţi atinge cu revelaţia, cu tunica descheiată în dreptul carului mare. Un mormânt s-a sinucis cu propriu-i mort, bolta senină şi-a înfipt în gâtlej osia carului mic. Ce poţi să construieşti din trepte nu este niciodată ceva ce să descrie toate acestea, să facă ţăndări văzduhul. Ce bine pare a fi când calci uşurel iarba moale de rouă, dar câte, câte morminte încă se mai sinucid neştiute cu propriii morţi?!

Clătiţi anemic în realul feroce, numai ce putem atinge cu revelaţia este adevărul adevărat, când cobori din tramvai, cumperi struguri, gulii, mandragore, desfaci o conservă de viitor. Numai copiii mai ştiu uneori să ronţăie acadeaua văzduhului, căci Împărăţia Cerurilor va fi a unora ca ei. Pentru ei, un tren special aşteaptă în gara din cuburi multicolore, aceasta-i o gară adevărată, iar ei, călătorii adevăraţi, cu tunicile descheiate în dreptul inimii, revelaţia gâdilându-i pe piept… Dedesubt, mormintele se sinucid cu propriii morţi.

Scriu direct cu sentimente cromatice pe velinul secundei, să se poată citi mai uşor, să poată pricepe şi urzica de pe marginea şanţului. Bineînţeles că am de spus câte ceva, ba chiar ceva esenţial pentru bunul mers al omului în mormânt. De aceea tremur fără ostoi, de aceea mă dau cu capul de toţi pereţii cuvintelor, ca un vis vagabond care nu mai poate să iasă din cel ce-l visează.

Mă doare, dragilor, partea de care staţi atârnaţi ca verucile, ura din bolile pe care le faceţi ca pe nişte ameninţări la adresa cui? Mă doare cumplit egoismul nemăsurat, dumnezeul vostru particular care trebuie mereu să vă spele picioarele cu tinctura iertării, să vă înghită bariul pentru radiografiile conştiinţei.

Direct cu sentimente cromatice care să vă sară în ochi, să vi-i îndrepte spre altceva… Şi să mai ştiţi că în cer puteţi fi duşi şi pe targă, rugăciunile celor îndureraţi nu sunt zadarnice, degeaba vă feriţi. Brancardierii iubirii sunt orbi la banii, la bijuteriile, la farmecele voastre. Nu se sperie de înjurăturile sau de ameninţările voastre. Chiar şi când veţi fi subţiaţi de tot, gata să treceţi uşor prin fanta dintre zi şi noapte, eu tot mă voi ruga pentru voi.


Îngerul… fragment 10

iulie 28, 2008

Se mai dă un timp de gândire. Aici, duminica, numai Dumnezeu lucrează. O parte a zilei gândeşte cealaltă parte, o întoarce pe toate părţile. Timp amânat. Clopote se sparg între uşile trântite ale secundelor. Astăzi va trebui să-mi silabisesc umbletul, chipul, sufletul. Întrevăd linişte întoarsă din lăuntru spre afară. Sau invers. Totul bâjbâie. Distanţa dintre paşii arari se scurge greu în pământ. Timp de gândire…

Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?

Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.

Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.

Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.


Îngerul… fragment 8

iulie 25, 2008

Desigur, şopteşte ironic personajul, dă-mi batista să-mi şterg lacrimile din colţul rimei! Mai ai de întins vorbe, de înfipt plumbi de bici în spinarea iubirii, măi, domnule om! Adică eu. Apoi cheamă şi-mi judecă umbra, odată cu o lebădă ce-şi leapădă laptele în clipele chipeşe.

Dar Tu mă iei aşa, pironit în sentinţă ca-ntr-o oglindă, şi mă reciţi psalmodiat. Atunci mă văd aşa cum sunt, ghem fără scop, între umbră şi literă. Lumea toată sclipeşte din lebede.Nu vreau să fug, nici n-aş putea. Numai Tu mă poţi desface din umbră, numai Tu poţi să-mi dai libertatea din literă. Şi tot ce e mai frumos într-o lebădă – laptele-ou, mă-nlănţuie-n scâncetul singurei tandre naşteri din nou.

Pot să-ţi mai scriu? N-au sclipit pereţii de mine şi supa copiilor n-a făcut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?” şi tu ai răspuns „Cine?”…? Să ştii că da.

Cei mai multi au pierit numai pe dinafară. Societatea e mutilată de urmele lor. Suciţi în găuri de glonţ ca în somn, în sângerânde răni de pumnal, ei sunt ventrilocii pieţelor publice, ai veceurilor publice, magnaţii cărnii de traficat, ai cartierelor de închiriat… Şi-mi alunecă scrisul între două perechi de înţelegere, de nu mai ştiu din care parte venea liniştea.