Trecerea prin icoană (fragment 07)

martie 21, 2008

***

era ca atunci când trecea apa mare
şi malul uita pentru o clipă de ierbi
ca atunci când intra ecoul in peştera de la miţpa
căutându-l pe ilie că şi Dumnezeu poate avea un ecou
care e sufletul tău
nu toate renunţările dor spuneai
şi nu mai citeai poezia asta

dar El venea de ridica un colţ de cer
scotea cioburile de inimă de acolo
să nu mai ascunzi sub covor după ce mături spunea
Eu pot drege şi asta

era în tine un loc gol cât un maidan
când jucam baba-oarba care nu-i gata
îl iau cu lopata şi Dumnezeu punea ochii
şi inima la locul ei de râdeam toţi
Doamne ce caraghios eşti
câd Te joci cu noi de-a iubirea
de-aia şi credem că suntem noi
îndrăgostiţii abia acum
vă că porţi ochelarii bunicului
ca să-Ţi văd glasul

omule trist
jocule trist
nu ai piesele toate
să ne jucăm
ia umbra Mea

***

dacă erai balsam erai azi
cu ce putere şi-a clătinat cerul un adăpost
nu întreba rostul morţii e altul
cum stăteam aşa aşteptând colivia

şi a zburat cineva nu ştiu dacă erai tu
pune-te pe picioare pune-te pe picioare
ca stropul de ploaie trântit tocmai de sus
în marea unei lacrimi nesigure

acum soarbe-mă spunea el stropul acela
şi am început iar să umblu 

***

cineva trage de mine ca de mormânt parcă
aş fi funia de la nu ştiu ce clopot
ce fel de îngeri cheamă strigătul tău
şi îi despoaie de litere
ca de gâtiţe ghilotina

mărşăluieşte-mă dor
ce este omul ca să te uiţi la el
şi fiul omului ca să-l bagi în seamă
măcar dacă ai şti cum se ţine
capătul funiei

***

măcar dacă nu ştii să ţipi îţi dau lecţii
striga rânjetul dintr-un colţ
era ca o pisică uriaşă ronţăind galeş un sturz
ca o mână de păsări bolnave
împleticindu-se-n hău

ce absurdă e foamea zise sturzul trosnind
din tot orizontul oaselor lui împrăştiate
na acuma fă-l la loc nedumerire
sau despre calea de dispariţie a iubirii
dacă mai poţi


Trecerea prin icoană (fragment 06)

martie 5, 2008

***

când tragi perdeaua
îţi moare în suflet un pic vederea
sau doar plângi
ecourile bat în pereţii de cristal ai încăperii
unei singurătăţi calcinate
magma lor adulmecă teii bătrâni

a rămas din clipire pe floare un val
tu îl sfâşii cu mâna-nvelită-n tăciuni
a venit primăvara
dar nu înseamnă că dacă ma priveşti în ochi
faci anotimp cu durerea aia imensă
tot aşa când seara cuprinde adormiri
la volanul uitării şi lumea e un accident
nu înseamnă că nu e nevoie de tine

apoi Dumnezeu te cheamă pe numele mic
nu ştii încă din care lacrimă
dar cu siguranţă că vei afla
dacă vei plânge suficient
priveşte-Mă bine îţi spune
şi nu uita că zâmbetul nu înseamnă
că nu e nevoie de tine
 
***
nici nu e este vreme să mă transcriu
ne consumăm în iarba luminii ca merele
din care muşcă o carie de anotimp
vino mai aproape mi-e frig de nisipul uitării
hai să strănutăm amândoi
pagina asta până va înverzi
hai să o mototolim vertical
poate mai înflorim o dată

şi dacă da
era un zimbru
în două împuşcături paralele
sau doar iubirea

***

Doamne ridică-mi minutele
toate la rang de trăire
după aceea ascund zgomotele trunchiurilor de plop
aliniaţi ca la alarmă
eu n-am ştiut atâta timp să trec poduri
aşa că apa a rămas doar apă de ploaie
bine că mi-ai arătat un ponton
dar unde e malul fă-Ţi lumina salcie
şi pletele ei faţa Ta
ca să ştiu