Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare

rw.jpg

(Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe “Anul Wurmbrand”-

El spune: “Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand! dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr.Richard. Personal cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative este in curs de pregatire lansarea sitului www.richard-wurmbrand.ro eveniment preconizat sa aibe loc la 1 ianuarie.

Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici

http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/

Adaug această informaţia sperând că vă este de folos.)

De departe cel mai citit scriitor creştin român, Richard Wurmbrand ne-a lăsat perle de înţelepciune pe care nu cred că avem voie să le ignorăm, şi o înţelegere a realităţii creştine surprizătoare pentru mulţi, derutantă pentru unii mai închistaţi, explozivă şi acaparatoare ca o petardă (sau ca o poezie 🙂 )

De aceea îmi iau permisiunea să vă prezint pe rând cele 100 de meditaţii din închisoare (a petrecut 14 ani în închisorile comuniste) care m-au sedus şi mi-au deschis largi orizonturi de înţelegere la începuturile avântării credinţei mele.

Nume compuse ale lui Dumnezeu

“Tao – (Dumnezeu, la chinezi) numit astfel nu este adevăratul Tao”, a spus Lao Tsî şi afirmaţia lui conţine adevăr.
Posibilitatea de a da nume oricărui lucru sau persoane, inclusiv lui Dumnezeu, este circumscrisă de limitarea limbajului. Înainte de toate, un limbaj dat are un anumit număr de litere sau caracteristici la dispoiţia lui pentru formarea cuvintelor.
Să presupunem, de exemplu, că lui Dumnezeu I se atribuie un nume ce are nevoie, pentru a fi exprimat de englezescul «w», de spaniolul «ñ», sau germanul «ö». Un astfel de nume nu ar fi fost accesibil evreilor, căci limba lor nu conţinea nici unul dintre aceste sunete şi nici literele corespunyătoare.
Pentru acelaşi motiv, numele ebraic al lui Isus – Ieşua – nu poate fi transpus cu acurateţe în engleză.
În al doilea rând, posibilitatea de a da nume depinde de substantivele, verbele, adjectivele şi aşa mai departe, ale unei limbi. Astfel, în sanscrită, apare cuvântul nămăn de la care a derivat grecescul anoma şi românescul nume. Numele lui Dumnezeu este, astfel, suma totală a cuvintelor, prin care se poate exprima caracterul Său.
Deci, atunci când te rogi, aşa cum a recomandat Isus în rugăciunea Sa, Sfinţească-se Numele Tău, îi recunoşti limitările. Priveşte, deci, la realitatea pentru care nu există nume în limba noastră, la persoana reală dincolo de orice nume, în orice limbă.
Pentru că nici un nume nu este complet sau atotcuprinzător, în Scriptură sunt mai multe nume pentru Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu era numit în ebraică Mielul sau Leul din Iudeea. Dar când le-a fost prezentat eschimoşilor, aceste nume erau lipsite de sens, căci ei nu cunoşteau astfel de animale. Trebuia sa fie găsite alte nume.
Trebuie sa fii prudent pentru a nu confunda alte nume cu identificarea. Dumnezeu are multe denumiri pentru că fiecare nume al Său este doar o aproximare.
Chiar cuvântul “nume” are un dublu sens în ebraică. Cuvântul corespunzător este “Şem”. Şem este unul dintre fiii lui Noe şi strămoşul rasei semitice. În Scriptură, numele său este folosit pentru semiţi, după cum din Iafet descinde rasa indo-germană. (Geneza 9 :27)
Când Isus şi-a învăţat ucenicii evrei Tatăl nostru, El a spus : Jitgadal şimcha. Avem aici un exemplu tipic pentru modul în care ideile reduse la cuvinte pot fi expuse unor interpretări diferite. Cuvintele pot fi traduse corect: Lăudat fie numele Tău şi lăudată fie rasa semită!.
Acela care doreşte Să-l preamărească pe Dumnezeu trebuie, din necesitate, să-L abordeze aşa cum este El, dincolo de cuvinte.
Pentru a depăşi această dificultate, Biblia furnizează nu doar nişte nume ale lui Dumnezeu, ca El, Elohim, JHWH (Iahve sau Iehova), ci şi nume compuse, aşa cum în matematică poţi folosi nu doar numere, ci şi zecimale pentru a ajunge mai aproape de realitate.
De exemplu, Domnul I s-a arătat lui Avraam ca El-Şadai (Geneza 17 :1), ceea ce înseamnă un Dumnezeu suficient, un Dumnezeu care hrăneşte sau, mai literal, Dumnezeu – un sân de femeie, adică un Dumnezeu care te hrăneşte la pieptul Lui. În exod 15:26 se spune: Eu sunt Domnul care te vindecă. Dar ebraica face uz doar de două cuvinte, un nume compus al lui Dumnezeu Jehova-Rophe-Dumnezeu Vindecătorul. Ebraica nu conţine ideea: care te vindecă pe tine.
Dumnezeu nu gravitează în jurul persoanei tale. El vindecă pur şi simplu.
Jehova-Jireh (Geneza 22:14) înseamnă, literal, Dumnezeu care vede sau care dă. Jehova-Megkaddesh (Levitic 20:8) este Dumnezeu care reînnoieşte sau sfinţeşte.
Jehova-Shalom (Judecători 6:24) este un Dumnezeu-pace.
Jehovah-Nissi (Exod 17:15) înseamnă Dumnezeu-minunea mea sau Dumnezeu-semnul meu. Acest nume compus este şi numele unui altar construit lui Dumnezeu, pentru a arăta că apropierea de altar poate însemna apropierea de Dumnezeu Însuşi.
Numele Jehova-Tsidkenu (Ieremia 23:6), însemnând Dumnezeu-neprihănirea noastră, aparţine nu numai Dumnezeirii, ci şi poporului Său, de vreme ce naţiunea întreagă este desemnată cu acest nume. Deci, a te uni cu turma Lui, este ca şi cum te-ai uni cu Dumnezeu.
Un nume compus interesant este Jehovah-Shammah (Ezechiel 48:35), însemnând Dumnezeu-este acolo. În ebraică, acolo, aplicat unui subiect masculin, este Sham iar aplicat unui subiect feminin, este Shammah. Aici este un caz în care numele lui Iehova este legat de un substantiv feminin, indicând natura atotcuprinzătoare a dragostei şi grijii pentru făpturile Sale.
Numele cu care un Dumnezeu suveran binevoieşte să apară în Scriptură, pentru a-Şi revela caracterul Său oamenilor, sunt multe şi variate şi ar putea inspira volume întregi. Multitudinea lor subliniază dificultatea de a reduce Dumnezeirea la limitările limbajului omenesc. Dar ele sunt concepute pentru a descoperi omului păcătos multiplele faţete ale unui Dumnezeu iubitor.
Cât de trist ar fi pentru un îndrăgostit să ştie doar numele iubitei, atunci când doreşte persoana! A sfinţi numele lui Dumnezeu – a te ruga: Sfinţească-se Numele Tău – înseamnă a avansa de la cunoaşterea despre Dumnezeu la binecuvântata realitate a Prezenţei Sale.

Meditaţia 40

„El” – un nume al lui Dumnezeu

Ebraica este o limbă unică, variată, directă, riguroasă, dar bogată, chiar poetică. Construită pe un schelet de numai vreo 400 de rădăcini, impresionează când este rostită. Capabilă de a purta greutatea gândirii, ea îi arcuieşte musculature cu multă subtilitate şi îşi ascunde secretele măiestriei faţă de toţi, cu excepţia celor învăţaţi sau iluminaţi.

Multe limbi conţin omonime, dar nici una atât de multe ca limbile semitice. Pentru că diferite sensuri ale unui cuvânt au o legătură între ele în cele mai adânci straturi ale conştiinţei noastre, oamenii nu ar fi trebuit să leagă folosirea aceluiaşi cuvânt pentru diferite noţiuni.

De exemplu, prin traducerea unui cuvânt ebraic şi înlocuirea lui printr-un echivalent în română, nu trebuie să aduci întregul adevăr, căci ebraică, la fel ca şi în alte idiomuri semitice, un cuvânt are nu unul, ci o multitudine de sensuri. De exemplu: în dicţionarul asirian “Chicago”, au fost necesare 8 pagini pentru a relata toate interpretările posibile ale cuvântului semitic abu.

Îmi vine în minte o ilustrare modernă a acestei încrengături de sensuri cu privire la omonime. Sigmund Freud a scris odată despre o psihopată germană care era obsedată de ideea că o atacau şobolanii (Raten în germană). Prin analiza subconştientului, s-a stabilit că era îngrijorată de două lucruri: nu putea plăti ratele la locuinţă (Ratten în germană) şi nu putea să se căsătorească (Hei-raten în germană). Aceste probleme fiind reprezentate de cuvinte similare, se aflau în spatele obsesiei sale cu şobolanii.

În acelaşi fel, la limbajele semitice, cuvintele cu sunete similare sunt legate între ele, mult mai adânc şi mai expresiv decât este cazul în limbile moderne europene.

Trebuie să avem prezente minte aceste relaţii subadiacente pentru a înţelege cuvântul El, un nume frecvent folosit pentru “Dumnezeu” în biblia ebraică. Numele sumerian şi ugaritic corespunzător pentru Dumnezeu este Il. În textul ebraic original al Vechiului Testament nu erau vocale. Numele El a fost scris cu literele Alef, un sunet mut şi L. Aşadar, El nu este unica pronunţare a acestor două litere: ele sunt pronunţate uneori Al.

Prin El ei exprimau pe Dumnezeu, «pentru» sau «contra», prin Al ei exprimau o uşoară interdicţie, o dorinţă negativă ca grecescul me. Găsim acest Al la 1 Samuel 22: 15: Să nu arunce împăratul ncii o vină asupra robului său… Este evident că nimeni nu poate să dea Domnului o poruncă şi, astfel, cuvântul Al este substituit unei porunci absolute. Este folosit numai cu ş-numita formă «legală» a verbului, care este o semiporuncă.

Când un evreu pronunţa sau citea un cuvânt, toate conotaţiile lui posibile colaborau pentru a produce o impresie asupralui, exact aşa cum lovitura unei corzi a pianului produce vibraţii rezonante în orice alt instrument cu coarde aflat în acelaşi loc. În acelaşi fel, cân d Dumnezeu a fost numit “El”, se ştia că denumeşte o fiinţă misterioasă, care nu poate fi atinsă în această viaţă dar acre rămâne o ţintă către care se îndreaptă oricine, şi anume El.

În plus, cel care-L adoră în mod automat devine un om care este contra aceluiaşi cuvânt “El”. Ca urmare, el trebuie să înoate contra curentului. “Creştinii”, scria Pavel, “nu se potrivesc cu lumea aceasta.” (Romani 12: 2). Ei ştiu încotro bate vântul dar îşi urmează propriul drum.

În momentul în care cineva Îl numeşte pe Dumnezeu “El”, altă coardă vibrează: Al – sfatul discret. Atenţie, te rog! O relaţie cu Dumnezeu include, atunci, acceptarea lui Al, a scuzei Lui. Nu te grăbi să faci lucrul la care te gândeşti! El invită, de asemenea, la recunoaşterea faptului că El nu a vorbit niciodată contra unei acţiuni, decât dacă ea era dăunătoare individului sau societăţii.

Rabinul Pinhas din Korez a spus odată aceste cuvinte misterioase: Oamenii cred că se roagă lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Căci rugăciunea insăşi este esenţa Dumnezeirii. Sensul este limpede când înţelegi că, în ebraică, “El” înseamnă ţinta, Dumnezeu, dr şi îndreptarea inimii către El. Rugăciunea este “El”, după cum şi persoana căreia I se adresează este “El”. Astfel, «înspre» şi «Dumnezeu» sunt acelaşi cuvânt în revelaţia divină. Se cuvine deci să pronunţăm “El”, numele lui Dumnezeu, având în minte toate aceste lucruri. Hai să repetăm cu dragoste acest “El”. Ca numele unei persoane iubite de pe Pământ – al unei logodnice, al unui copil, al unei iubite – care aduce miere în gură, într-atât sunt de dulci Numele Domnului umplute de slava Sa.

Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage Lăudat fie numele Tău (Matei 6: 9). Rezumând lucrarea pe pământ în acea ultimă noapte înainte de Getsimani şi Golgota, El a spus Tatălui: Am făcut cunoscut Numele Tău (Ioan 17: 6). Dacă Îi pronunţăm Numele cu pietate şi devoţiune, ochii noştri vor vedea însuşirile Lui şi lucrările Lui minunate.

Adesea folosim cuvântul Dumnezeu în chip obişnuit, fără evlavie. Nu în acest fel procedează şi evreii care, atunci cân d scriu programul Legii pentru sinagogă, se cufundă în apă pentru purificare ori de câte ori ajung la unul dintre Numele Sale. Dacă îl scriu de 50 de ori pe zi, se cufundă în apă de 50 de ori câteodată, iarna, în apă îngheţată.

Într-o ghindă doarme un stejar. În scurtul nume “El”, trăieşte Dumnezeirea însăşi. Pronunţarea Numelui Său cu evlavie ne ajută să ne unim mintea cu a Lui şi ne lămureşte înţelegerea.

Între noi şi numele noastre este adesea o diferenţă. O fiinţă umană poate avea numele Maria fără a fi pură; numele Magdalena fără a veghea cu credinţă la piciorul crucii Lui; numele Pavel fără a fi un apostol; numele Richard fără a avea o inimnă de leu. La Dumnezeu, nu există deosebire între El Însuşi şi Numele Lui. Îl preamărim pe El când îi preamărim numele. El vorbeşte prin noi când purtăm pe buze, cu multă cinstire, Numele Lui.

Dacă numele atribuite corespund firii Lui Dumnezeu, atunci ele devin o suită de paşi ce duc spre Dumnezeu , “El” fiind primul pas.

Muştele bâzâie, fără să aleagă, şi peste flori, şi peste bălegar; albinele, numai peste flori. Aşa şi noi, ar trebui să ne mişcăm numai de la un nume al lui Dumnezeu la altul, oprindu-ne din când în când asupra poruncilor Sale, învăţăturilor, minunilor şi vieţii Sale, aşa cum se reflectă ea în sfinţii Lui.

Musulmanul Allah nu este acelaşi lucru cu El. Allah se referă doar la Creator, la nimeni altcineva. Ebraicul El, ca şi Elohim – alt nume, ca şi Dumnezeu – era folosit şi pentru bărbaţi.

Dumnezeu i-a spus lui Moise: Tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu (Exod 4: 16). Isus a spus iudeilor care-L ascultau, citându-l pe psalmist: Nu este scris în Legea voastră. Eu am zis: Sunteţi dumnezei? (Ioan 10:34). El i-a numit dumnezei «de la care a venit cuvântul lui Dumnezeu» (Romani 2: 2).

Când îl căutăm cu o dorinţă curată pe Dumnezeu – El – şi pronunţăm Sftul Său Nume cu adorare, noi înşine putem deveni, în timp, persoane care să se întoarcă atenţia multora. Cuvintele noastre dulci şi blândele noastre nu-uri vor avea valoare. Pute deveni chiar simboluri pentru cei ce sunt contra nedreptăţii.

Acestea sunt tainicele semnificaţii incluse în fecunda silabă sfântă “El”.

Meditaţia 39

Argumente îndrăzneţe faţă de Dumnezeu

Uneori, sfinţii au îndrăznit să argumenteze în faţa lui Dumnezeu. Şi câteodată au câştigat. Când Dummnezeu a hotărât să distrugă poporul evreu, pentru că se închina viţelului de aur, Moise I-a spus: …lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-L faci poporului Tău (…) Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care hotărâse să-l facă poporului său (Exod 32:14).
Iov L-a acuzat pe Dumnezeu că râde la procesul nevinovatului, lăsând pământul pe mâna răului (Iov 9:23 – 24). David s-a rugat la disperare: Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (Psalm 13:1). Domnul I-a spus lui Cain (după ce acesta l-a ucis pe Abel): Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4:9). Cain spusese de fapt: Tu, Doamne, eşti păzitorul, cel care veghează asupra tuturor făpturilor şi Tu mă întrebi pe mine despre Abel?
Situaţia poate fi comparată cu aceea a unui hoţ al carui furt n-a fost cunoscut până a doua zi. Când paznicul l-a prins, l-a întrebat: De ce ai furat? Hoţul a răspuns: Sunt hoţ de profesie şi-mi fac meseria. A ta este să stai să veghezi la poartă. Ţi-ai părăsit serviciul şi acum mă întrebi de ce am furat?
Tot astfel i-a vorbit şi Cain lui Dumnezeu: L-am omorât pe Abel; dar ai pus în mine sămânţa răului. Tu eşti păzitorul a toate şi Tu mi-ai permis să-l omor. Tu l-ai omorât! Dacă ai fi primit jertfa mea cum ai primit-o pe a lui nu aş fi invidios pe el (din Midraş).
Un om a venit odată la un pastor pentru un sfat: Sunt chinuit de ideea că nu există Dumnezeu şi, dacă există, atunci nu este bun. Asta mă înnebuneşte căci, dacă ar fi aşa, atunci lumea şi viaţa ar fi fără sens. Cum am putea continua să trăim într-o lume fără un Dumnezeu bun? Pastorul a răspuns: Nu te teme, mergi mai departe cu gândurile tale păcătoase.
Rabinul Elimelek din Lijensk şi-a trimis discipolii în ajunul Zilei Ispăşirii să observe faptele unui croitor. De la el, a spus rabinul, veţi învăţa ce trebuie să facă un om în această zi sfântă. De la o fereastră ei au putut vedea croitorul care luase o carte din raft, în care erau trecute toate păcatele pe care le făcuse în tot anul. Cu cartea în mână, croitorul s-a adresat lui Dumnezeu: Astăzi, în Ziua Iertării pentru întegul Israel, a venit timpul ca noi – Tu, Dumnezeule, şi eu – să ne facem socotelile. Am aici lista tuturor păcatelor mele, dar mai am un alt volum în care am notat toate păcatele făcute de Tine, necazul, jalea şi durerea din inimă pe care ni le-ai trimis mie şi familiei mele. Doamne al Universului, dacă am face socotelile exact, mi-ai datora mult mai mult decât îţi datorez eu Ţie! Dar e ajunul Zilei Ispăşirii, când fiecare are poruncă să se împace cu aproapele. Deci, Te iert pentru păcatele Tale dacă mi le ierţi şi Tu pe ale mele. Apoi croitorul şi-a turnat un pahar de vin, l-a binecuvântat şi a exclamat: L’hayim (Noroc!), Stăpâne al Lumii! Să fie pace şi bucurie între noi, căci ne-am iertat unul pe altul, iar păcatele noastre sunt acum ca şi cum n-ar fi fost.
Discipolii s-au întors la rabinul Eimelek, au povestit ce au văzut şi au auzit şi s-au plâns că vorbele coritorului erau nedemne în faţa Cerului. Maestrul le-a răspuns că Dumnezeu Însuşi şi cetele îngereşti veniseră să asculte ceea ce spusese croitorul cu multă simplitate şi că vorbele lui aduseseră multă bcuurie tuturor.

Vorbeşte şi tu lui Dumnezeu ca unui prieten! Îl poţi convinge! Dacă crezi că El face ceva nedrept, spune-I-o! nu-ţi acoperi plângerile lăuntrice cu laude nesincere!
Dumnezeu a hotărât ca doar bărbaţii să moştenească în Israel. Fiicele lui Ţelofhad l-au rugat pe Moise să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I spuă că, de vreme ce tatăl lor nu avea băieţi, legea nu trebuie să li se aplice lor. Ele vor să moştenească chiar dacă sunt fete. Moise a adus pricia lor înaintea Domnului.
Şi Domnul a zis lui Moise: Fetele lui Ţelofhad au dreptate (Numeri 27:7).
Fiţi îndrăzneţi în faţa lui Dumnezeu. Nu toate hotărârile Lui sunt definitive. Exprimându-vă limpede nemulţumirile şi îndoielile, puteţi căpăta înţelegere.

Meditaţia 38

De ce a transformat Isus apa în vin

Am petrecut mulţi ani printre criminali, auzind de la ei tot felul de grozăvii produse de alcoolism. Eu, dacă aş avea o putere, aş transforma în apă toate băuturile alcoolice. De ce a făcut Isus contrariul şi a transformat apa în vin la nunta din Cana? (Ioan 2:7-11)
Cuvântul „vin”, în timpurile biblice, nu însemna ceea ce înseamnă azi. Fermantaţia naturală produce un maximum de 14 procente de alcool. Mai mult alcool omoară celulele de drojdie care îl produc. Băuturile alcoolice moderne, cu 50% alcool sau mai mult, sunt rezultatul proceselor de îngheţare şi distilare, necunoscute în antichitate. În Palestina antică, vinul conţinea nu mai mult de 8% alcool din cauza nivelului limitat de zahăr natural din sucul strugurilor. Evreii nu aveau trestie de zahăr, aşa că nu puteau adăuga zahăr.
O a doua observaţie este că atât Biblia engleză cât şi Noul Testament grec traduc două cuvinte ebraice diferite prin „vin”.

– Tiroş este întâlnit de 38 de ori şi a fost tradus corect în latină ca „must” sau „vin proaspăt”. Acest cuvânt probabil nu se referă la o băutură fermentată, ci indică mai curând un fruct proaspăt al recoltei, ca în expresia „porumb, vin şi ulei. La Ioel 2.24, Osea 9:2 şi Proverbe 3:10, „tiroş” denumeşte ceea ce umple storcătoarele, aşa că nu poate fi altceva decât suc de struguri proaspăt storşi. Isaia vorbeşte despre „tiroş” ca fiind „în ciorchine”. Nu pot înţelege cum de au întrebuinţat cuvântul „vin” pentru un suc aflat încă în ciorchine. Mica a spus „vei face tiroş” (6:15) care nu poate fi considerat vin.

– Yayin apare de 153 de ori şi înseamnă vin fermentat, dar cu un procent limitat de alcool, aşa cum s-a explicat mai sus.

Dacă povestirea evenimentelor din Cana ar fi tradusă aşa încât Isus să fi schimbat apa în must, ar fi ceva mai consecvent cu condamnarea beţiei şi cu porunca sobrietăţii atât de des repetată în Biblie.

Meditaţia 37

Unde şi ce este Dumnezeu?

O carte ebraică de misticism „Zohar” scrie: Făpturile de pe pământ se gândesc la El ca la Cel de Sus, spunând că slava Lui este mai presus de Ceruri (Psalmul 113:4), în timp ce fiinţele cereşti gândesc despre El ca fiind dedesupt, spunâns că peste tot pământul să se întindă slava Ta! (Psalm 57:5). Ambele afirmaţii au o viziune limitată.
Dumnezeu este în afara spaţuilui. Unicul, care este totul în toate, nu poate avea un anume sălaş, care să excludă celelalte locuri. Astfel Hristos, care este Dumnezeu, spune: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul (Matei 8:20). Sacă El ar fi limitat în spaţiu nu ar aparţine Dumnezeirii. Dumnezeu nu ocupă nici un spaţiu, nicăieri. Creator al universului care are spaţiul drept unul dintre atribute, el a existat înainte de această dimensiune. Spaţiul este cerut de obiectele materiale, dar nu de gânduri, idealuri şi dorinţe care nu stau într-un loc fixat de coordonate geografice. Dumnezeu este duh, nu un obiectmaterial care trebuie să existe undeva. Când Biblia spune că El este în cer, o face pentru a-I indica înălţarea. Dumnezeu locuieşte în Israel, în Sion, în biserica Lui. Astfel de lucruri sunt spuse cu scopul de a onora o instituţie sau un popor. Dar aceste aserţiuni din Biblie nu sunt niciodată exclusive, ele nu-L mărginesc pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El este în Sion, şi nu în România, în biserică şi nu în fabrică.
Nici timpul nu-I poate fi aplicat lui Dumnezeu. Ebraica biblică nu are timpuri pentru a indica momentul, nu poţi spune că lucrurile au fost, sau vor fi. Pătrunzi în sfera Divinităţii, a lipsei timpului. Verbul ebraic are doar două categorii fundamentale: perfectul şi imperfectul. Oseh înseamnă în curs de a fi efectuat. Asah indică o acţiune săvârşită. Greaca biblică are şi ea forma verbală numită aorist, care, tradus literal înseamnă fără orizont. Dumnezeu este Creatorul universului care are timpul drept unul dintre atribute, dar El şi oile Lui sunt în afara timpului. El a fost atunci când nu exista timp. El va fi când nu va mai fi timp (în original – Apocalipsa 10:6).
Dumnezeu este numit Tată şi Împărat pentru că noi, oamenii, asociem acest titlu cu conceptul de preţuire. El nu ne-a procreat aşa cum face un tată. El nu a devenit Împărat prin moştenire sau cucerire, cum se întâmplă cu alţi împăraţi. El este deasupra a tot ce putem noi spune în cuvinte omeneşti.
Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns Unboy, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: Dumnezeu este cel mai bun unboy. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit.
Dumnezeu nu este unboy, este adevărat, dar nici dragoste nu este. Dragostea este un sentiment împărtăşit de oameni şi de animalele superioare. Dar este Dumnezeu un simplu sentiment omenesc? Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus Dumnezeu este iubire aşa cum Livingstone a spus: Dumnezeu este unboy pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun.
Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu, Orib de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă antropomorfisme, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El.
Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolon de limitele noastre EL ESTE.

Meditaţia 36

Unitate

Ani de zile am stat singur într-o celulă.
Şi Dumnezeu este Unul, iar noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chipul unicităţii Sale (Geneza 1:26). Este scris: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deut. 6:4). Poporul ales al lui Dumnezeu este unul. Citim: …Este oare pe pământ un singur popor care să fie ca poporul Tău? (1 Cronici 17:21 conform originalului). În afară de Dumnezeu şi poporul Lui, unicitate nu eeste nicăieri, deşi, fără ea, nu există Dumnezeire şi nici o Biserică reală nu poate exista.
Unicitatea crează o stare de spirit specială. Evreii cântă: Huh echad veein şeni – El este unul şi nu este un al doilea. Aceasta se aplică şi copiilor lui Dumnezeu. Credinciosul este unul, fără separare între cunoscător, cunoscut şi act al cunoaşterii şi astfel el devine un adânc mister pentru el însuşi. Moise şi Aaron au spus: Căci ce suntem noi? (Exod16:8). Ei nu ştiau. În acelaşi fel, David întreabă: Ce sunt eu şi care este viaţa mea? (1 Samuel 18:18)
Trăieşte în unitate fără contemplare, admiraţie, dispreţ sau milă de sine. Nu există nimic, în afara acestui unic eu. Nimeni să nu te admire sau să te dispreţuiască sau sau să recunoască în tine că eul tău este dispreţuit sau preţuit. Este o existenţă simplă, senină. Nu suflă vânturile, nu se iscă furtuni.
Fiţi plini de Dumnezeu! Deveniţi asemenea lui Dumnezeu în unicitate şi veţi fi una în duh cu cei ce fac asemenea vouă. Este scris: În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu (Levitic 23:40).
Toate aceste referinţe la ramuri şi crengi se referă la Israel. Aşa cum lămâia are şi gust şi parfum, aşa şi Israel are oameni care sunt şi învăţaţi şi drepţi în fapte. Aşa cum smochina are gust, dar nu are parfum, aşa şi Israelul are oameni fără fapte bune. Aşa cum mirtul are parfum, dar nu şi savoare, tot aşa şi Israelul are oameni cu fapte bune fără a fi învăţaţi. Şi aşa cum salcia n-are nici gust, nici parfum, tot aşa Israelul are oameni care nu sunt nici învăţaţi, nici drepţi. Şi ce face Sfântul cu aceştia? El a zis; Puneţi-i împreună, uniţi-i la un loc, şi se vor mântui unul pe altul. Când Israelul va face aşa, va fi lăudat (Levitic Rabbah 30:2).
Unitatea în Biserică este atinsă prin toleranţa reciprocă, prin compensare reciprocă.

Meditaţia 35

Spaţii libere

Unii oameni se plâng că anumite predici şi cărţi de credinţă nu sunt destul de dense, că ar trebui ca ele să cuprindă mai multă învăţătură. Este ca şi cum te-ai plnge că într-o scrisoare de dragoste s-a risipit prea multă hârtie pe spaţiile goale.
Când un îndrăgostit s-a plâns odată de acest lucru, literele negre au crescut şi au crescut pentru a-l mulţumi, aşa încât foaia de hârtie a devenit complet neagră.
Vai de acea carte religioasă care nu lasă loc întrebărilor! Dacă materia, universul fizic, este o taină, cu atât mai mult Dumnezeu este o taină. Irod s-a interesat la magi (Matei 2:7) asupra momentului în care a apărut steaua care anunţa naşterea lui Isus. El nu a întrebat cum de ştiau ei că steaua avea vreo legătură cu apariţia lui Mesia.
După ce Domnul a spus pilda Semănătorului (Matei 13, 3:8), ucenicii au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, în loc să-L fi întrebat cel mai important lucru şi anume, de ce diferă atât de mult între ele destinele oamenilor şi ce se poate face pentru a le schimba.
Văzând lipsa de sens a multor întrebări, Isus nu le-a răspuns. Isus a descoperit oamenilor ceea ce ei aveau nevoie să ştie, nu ceea ce întrebau.
Mulţi ani am avut credinţa că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca deţinut, am descoperit că actul credinţei era incomplet, Biblia este formată din foi albe de hârtie pe care sunt scrise litere negre.
Crezusem înainte că numai literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Dar există un sens şi în spaţiile albe. Spaţiile albe pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate.
La Ieremia 25:26 citim despre Şeşac, dar nu este cunoscut nici un adversar al Israelului sub acest nume. Evreii foloseau un cifru simplunumit Atbaş, în care prima literă a alfabetului, a, poate fi schimbată cu ultima literă a alfabetului ebraic, t… a doua literă, b, cu a doua din coadă, ş, şi aşa mai departe. Aplicând acest cod cuvântului Şeşac, rezultatul este Babel, numele ebraic al Babilonului. În vremea aceea Babilonul era o mare putere. Ar fi fost prea periculos să se scrie deschis împotriva lui, aşa că s-a folosit o poreclă.
Multe cuvinte din Biblie sunt codificate. Există povestiri ale păcătuirii şi salvării unor persoane în urmă cu mii de ani şi la mii de mile depărtare. Decodificaţi! Se poate să vă regăsiţi pe voi înşivă numiţi printr-un nume codificat.
Sunt numeroase contradicţii între textele biblice. Luca 9:3 interzice apostolilor să poarte toiege, Marcu 6_8 le permite, Luca 10:4 interzice încălţări, Marcu 6:9 le permite. Multe alte lucruri sunt uneori permise, alteori interzise. Trebuie săm aflaţi care verset al Bibliei vi se potriveşte într-un anume moment, care lucruri vi se permit şi care nu.
Există mult spaţiu în locurile albe ale Bibliei pentru observaţiile şi gândurile voastre. Când aţi aflat îndrumerea sigură de la Dumnezeu, acesta va fi mesajul Cuvântului Său veşnic, rolul vostru pentru fiecare moment dat.

Meditaţia 34

Cum să citim Biblia

În închisoare ne-am căit de multe păcate. Am regretat chiar şi modul în care citisem Biblia.
Talmudul fixează o regulă: Eim dorshim maase bereshith bashanaim – să nu vorbeşti despre Geneză, lucrurile începutului, atunci când eşti în doi. Dumnezeu a creat singur universul întreg.
Biblia este citită aşa cum se cuvine numai atunci când te transpui complet în situaţia şi starea de spirit a autorului în momentul scrierii.
Nu uitaţi că Biblia este doar un rezumat. Adam a trăit 930 de ani, dar Biblia are numai un capitol şi jumătate, 40 de versete, dedicate unei atât de îndelungate vieţi.
Aşa cum Cuvier a reconstituit scheletul unui animal preistoric dintr-un singur os, noi suntem chemaţi să recreăm totul de la câteva cuvinte.
Nu uitaţi că o bună parte din Biblie este poezie. Deşi poezia ebraică nu rimează, una din caracteristicele sale este structura alfabetică, de exemplu în Iov 13:7-11 fiecare rând începe cu un H. Întregul psalm 19 este aranjat alfabetic, începând cu versuri care au pe a ca primă literă, altele au b şi aşa mai departe. Poezia poate revela adevărul, dar nu în mod necesar acurateţea detaliului.
Biblia trebuie citită pe îndelete, cu pauze de respiraţie şi de meditaţie. În textul ebraic există athnach, un semn care împarte un verset în două propoziţii principale. Alt semn pentru pauză este segholta, care subîmparte fraza anterioară de athnach. Astfel 1 Regi 13:18, citit conform punctuaţiei ebraice, ar fi în felul următor: Şi eu sunt prooroc ca tine (segholta – o pauză, respiraţi şi reflectaţi). Şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului (îngerul nu ţi-a vorbit ţie, cititorule, decât dacă faci pauză cum s-a indicat, pentru a medita şi a-l evoca) şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă” (athnach respiraţie adâncă, meditaţie). Dar îl minţea (Pauză. Aici este un semn numit silluq care separă acest verset de următorul).
Zaqeph-qaton (scris): este pentru o uşoară pauză.
Este bine să fie cunoscute aceste lucruri. Accentele pot ajuta la interpretarea unor pasaje îndoielnice cum ar fi la Isaia 40:3: Un glas strigă (zaqeph-qaton, pauză): Pregătiţi în pustie (zaqeph-gadol, pauză) calea Domnului. Oriunde se întâlnesc două zaqephs în aceeaşi frază, cea care e prima este mai puternică. Deci trebuie să citim: Un glas striga: „În pustie, pregătiţi calea Domnului” şi nu cum este pusă în mod obişnuit punctuaţia: Un glas strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”.
Învăţaţi să citiţi Bibliua pe îndelete, respirând ritmic, cu pauze, pentru a pune accentele cum se cuvine.
În felul acesta vă puteţi cufunda în Duhul în care a fost scrisă Biblia şi puteţi fi apoi capabili să participaţi la Unitate, care este esenţa ei.

Meditaţia 33

Ştiinţa şi Biblia

Nu numai autorii biblici, ci şi alţi înţelepţi ai antichităţii au ştiut lucruri pe care ştiinţa modernă doar acum le descoperă. Aristotel, filozoful grec al II-lea î.d.Cr., a scris în „Despre originea animalelor” că minereul de plumb creşte în dimensiuni, se îngroaşă şi devine alb când intră aer în el. Până la începutul acestui secol această idee a fost considerată ca fiind doar o excentricitate a vremurilor de neştiinţă.
Acum vreo şaptezeci de ani, a fost descoperită flotarea de către savanţii lumii moderne. Pulberea de mineral şi de piatră este amestecată cu apă şi se suflă aer în ea. Minereul devine alb, creşte în volum şi pluteşte la suprafaţa apei. Acest proces este aplicat astăzi la milioane de tone de minereu peste tot în lume. Savanţii antici au ştiut totuşi ceva.
Autorii antici ai Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, au scris că la întoarcerea lui Isus, muntele Măslinilor (pe care va sta El) se va crăpa în două (…) şi jumătate din munte se va îndrepta spre nord, iar cealaltă jumătate către sud. (Zaharia 14:4). Jurnalul trimestrial al Societăţii Geologice din 1958 spunea că stâncile din Valea Iordanului sunt într-o considerabilă tensiune, că o vale stă să se crape. Aceasta înseamnă că din punct de vedere geologic întreaga jumătate de est se mişcă spre nord. Ştiinţa ne face să aşteptăm momentul despicării muntelui, dar noi aşteptăm ca picioarele Lui să atingă acest vârf, fără a ne considera nebuni.
Ştiinţa a arătat ce influenţă puternică au asupra caracterului nostru climatul, boala, hrana şi structura corporală. Fazele lunii şi petele din sistemul solar sunt şi ele factori ce determină comportamentul nostru. Cea mai mare incidenţă a crimelor se petrece în cursul celor mai călduroase luni ale anului.
Mintea noastră este complexă, dar sufletul şi mai mult. Cine din antichitate ştia despre complexele lui Oedip, Electra şi Pygmalion etc, referitor la subcopnştientul care ne poate conduce la comiterea unor fapte teribile?
Din cauza acestor lucruri unii consideră perimate criteriile moralei biblice.
Este adevărat că în vechime erau mulţi oameni neştiutori. Dar era Unul care ştia ce se află în om (Ioan 2:25) şi, pentru că ştia, ne-a învăţat Să nu judeci (Matei 7:1). El a ştiut şi ne-a spus: Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan 3:17). El a spus aceasta în vremurile când procedurile de judecare erau simple şi fără complicaţii; dacă un om fura sau omora era condamnat. Circumstanţele atenuante nu erau luate în considerare.
Atitudinea lui Isus era ştiinţifică cu mult înaintea naşterii ştiinţei comportamentului uman.
Întreaga metodă ştiinţifică, investigarea directă, exactă si completă, bazată doar pe fapte, vine de la Isus. Într-o lume de patimi dezlănţuite, El a spus: Adevărat, adevărat vă spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut (Ioan 3:11), nimic mai mult, exact ca într-un laborator ştiinţific. Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan exact ce auziţi şi ce vedeţi (Matei 11:4).
Fără fantezii, nici chiar fantezii religioase, numai fapte observate, chiar aşa cum se adună datele ştiinţifice.
Isus a învăţat omenirea să cerceteze ce se întâmplă în natură: Uitaţi-vă la păsările cerului si la crinii de pe câmp (Matei 6: 26-28). De la păsări, oamenii au învăţat să-şi facă aparate de zbor, iar de la crini au învăţat botanica şi agronomia.
Niciodată ştiinţa n-a fost o primejdie pentru religie.
Einstein, un om de ştiinţă al cărui nume este respectat de lumea întreagă, a scris: Ştiinţa fără religie este oarbă.
Marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie este că prima nu stabileşte adevăruri necontestabile şi dogme eterne. Ea abordează adevărul prin aproximări succesive, fără a reclama măcar completa acurateţe.

Meditaţia 32

Crima de a-ţi fi teamă

Tema este cea care îi face pe unii creştimi din jurul nostru să devină la fel ca Iuda.

Apocalipsa 21:8 enumeră opt categorii de oameni care vor intra în adâncul cu foc şi pucioasă. Primii pe listă nu sunt necredincioşii sau ucigaşii, aşa cum ne-am aştepta, ci cei ce se tem.

Teama este omenească. Lui Petru i-a fost teamă în Ghetsimani. Tuturor ne este frică, dar acest lucru este mai urât în faţa lui Dumnezeu decât multe păcate majore. Se pare că sunt multe bătălii de dat chiar şi în viaţa veşnică.

Universul lui Dumnezeu e vast, iar curajul va fi unul din criteriile de selecţie.

Creştinul poate spune despre sine ceea ce spunea regele Carol al Franţei în piesa „Henric al VI-lea” a lui Shakespeare: Îi iert moartea care mă răpune când mă vede dând un pas înapoi sau fugind. Armata mea mai curând sfarmă zidurile cu dinţii, decât să părăsească asediul.

Noi suntem turma lui Hristos. Oile nu fug de lup. Ele nu se pot apăra singure, dar mărturisesc pe Creatorul lor îndurând moartea cu răbdare, fără a ântoarce spatele duşmanilor.

Copiii lui Dumnezeu pot fi arşi pe rug, dar nu pot fi făcuţi să dea înapoi. Noi suntem aici pentru a-i înspăimânta pe demoni.

Când Henric al VI-lea a spus: Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemată, el a exprimat un gând biblic.

Meditaţia 31

Greutatea relativă a minunilor

Când m-am întrebat de ce Dumnezeu nu ne eliberează printr-un înger, aşa cum s-a întâmplat când Sf. Petru era la închisoare, mi-am amintit că , la Fapte 2 sunt 27 de versete despre învăţăturile date de apostolul Petru şi nimai 8 cuvinte despre semne şi minuni.

Minunile joacă un rol minor în religia creştină; în primul rând, pentru că este foarte uşor să priveşti drept minune ceea ce nu este.

Misionarii care au mers la tribul Ambrim din Noile Hebride au predicat fără succes până când şi-au scos dantura falsă şi şi-au pus-o din nou. Acesta a fost începutul unei schimbări ce-a urmat. Şeful tribului a exclamat că zeii veniseră la ei sub forma oamenilor albi.

Multe vindecări considerate minuni nu mai au aceeaşi valoare azi , deşi eu însumi am experimentat adevărate minuni în refacerea sănătăţii mele. Ceea ce se petrece după o minune poate , de asemenea, să fie o problemă. În „Henric al VI-lea” de Shakespeare, când regele aude de un orb vindecat în mod miraculos, a exclamat: Prin vedere păcatu-i înmulţit. Dacă regenerarea nu însoţeşte vindecarea, fostul orb va fi posedat de noi patimi, care-l vor face şi mai rău decât înainte. Acest lucru e valabil şi pentru altre infirmităţi. Am cunoscut personal orbi care au fost vindecaţi în detriumentul sufletului lor.

Trebuie, de asemenea, avut în vedere că unele din povestirile despre minunile din biblie , pot fi urmarea unor traduceri îndoielnice. Ni se spune că Ilie a fost hrănit de corbi, orevim, în ebraică )1 Regi 17: 6) Acelaşi cuvânt este folosit şi la Isaia 13:20 pentru arabi. Şi ce contează dacă erau arabi cei ce l-au hrănit pe profet?

Au fost atâtea miracole în decursul istoriei… De obicei ele nu conving pe nimeni cu excepţia , uneori, a persoanei care a beneficiat. Isus le-a spus celor care l-au căutat:… Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea… (Ioan 6:26).

În căitarea miracolelor, ceea ce contează este satisfacerea dorinţelor eului. Dar Isus ne sfătuieşte să nr lrpădăm de noi înşine. Dacă eul nu este omorât, orice minune nu face decât să crească pretenţiile cât mai mult, întărind egoismul.

De aceea Biblia nu se ocupă atât de minuni cât, mai curând, de învăţătura care aduce naşterea din duh.

Să păşim cu siguranţă, conform cu învăţăturile biblice, iar dacă Dumnezeu face şi minuni, să ne bucurăm!

Meditaţia 30

Căutarea după Dumnezeu

Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:

O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.

Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).

Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.

În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?

El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.

Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.

Meditaţia 29

Despre veşnicie

Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.

Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.

Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.

Şi creştinii cred în predestinare.

Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)

Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.

Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

Meditaţia 28

De ce se mânie Isus?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Iubire. Ea nu ne învaţă că El este cu totul iubire sau doar iubire. Acţiunile Lui au şi alte aspecte.

Iov a spus: Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiţi (…) îmi străpunge rărunchii fără milă, (…) mă frânge în bucăţi (…) Se aruncă asupra mea ca un războinic (Iov 16:11-13). Când citesc aceste rânduri îl am înaintea ochilor pe Df. Sebastian străpuns de săgeţi din toate părţile de persecutorii creştinilor. Iov ar spune că Dumnezeu era prima cauză a suferinţelor lui Sebastian.

Iov, cu siguranţă, credea într-un dumnezeu, dar vorbeşte ca şi când ar fi pluralitate în El. El Îl descrie pe Dumnezeu aşa cum ar descrie cineva pe un duşman, dar spune în acelaşi capitol, la v.19: Martorul meu e în cer, ceea ce înseamnă că Îl concepe pe Dumnezeu drept Unul care îi ia apărarea.

Isus L-a reprezentat pe Dumnezeu pe pământ. Oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Isus nu putea fi exclusiv iubire. El izbucneşte câteodată, în ceea ce pare a fi o furie nemotivată. Fariseul care l-a invitat la masă n-a făcut nici o observaţie nepotrivită faţă de Isus sau referitoare la El,ci doar a întrebat de ce Isus nu şi-a spălat mâinile înainte de masă. Isus a început să-i dojenească pe toţi fariseii, numindu-i smintiţi şi ipocriţi.

Un învăţător al Legii, alt oaspete, a făcut ceea ce aş fi făcut şi eu, într-o încercare de a-L calma pe Isus. Drept răspuns Isus vorbeşte cu asprime despre toţi învăţătorii Legii şi chiar despre părinţii acestora. (Luca 13:18-52). Oricine ar fi obiectat la o astfel de comportare din partea unui oaspete.

Cel mai bine e să-I acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus, mesagerul Lui, aşa cum sunt. Este o greşeală să impui etică şi tipare de comportament omeneşti lui Dumnezeu.

Isus a primit să moară răstignit, acesta fiind unicul mod de a răscumpăra păcatul omenesc. Pentru a fi răstignit trebuia să stârnească ură violentă faţă de El. Fără acestă ură, nici moartea izbăvitoare a lui Isus, nici salvarea noastră nu ar fi putut avea loc.

Primii apostoli aveau acelaşi scop, ştiind că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Iar ei au stârnit cu bună ştiinţă ura faţă de ei înşişi. La Roma, unii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu, dar el a generalizat acuzând întregul popor: căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile… (Fapte 28:24-27).

Isus şi apostolii Săi au făcut adesesa lucruri care i-au umplut pe alţii de furie; pentru că era necesar. Se impunea această atitudine, putem fi siguri de aceasta, deşi nu ştim ce scopuri erau urmărite în fiecare caz.

Meditaţia 27

De ce nu a acceptat Isus să fie făcut împărat?

Când Isus a înţeles că iudeii voiau să-L facă împărat, a plecat (Ioan 6:15). Cu siguranţă că El ar fi fost un împărat mai bun decât Irod şi El trebuie să fi ştiut acest lucru. Atunci de ce n-a acceptat? Putem doar să presupunem motivele Lui.

Un motiv ar fi că această alegere nu era pentru El. Popoarele sunt nestatornice: astăzi aleg un rege, mâine îl alungă. Hristos nu acceptă roluri pentru care noi îl alegem pe El. Alegerea trebuie să fie a Sa. Decizia Lui era de a fi un mântuitor pentru viaţa veşnică, mai curând, decât un rege pentru viaţa aceasta.

Pe de altă parte, faptul că El era un bun Mântuitor nu dovedeşte că at fi fost şi un rege bun pentru Iudeea, după cum un profesor nu este în mod obligatoriu, şi un bun prim-ministru. Ca om, El a arătat uneori indiferenţă clară faţă de suferinţele umane, după cum a arătat altă dată compasiune. Însă nici una din aceste atitudini nu l-a stăpânit. El a ales.

Când unui rege, în sensul lumesc, i s-ar fi spus despre galileenii nevinovaţi, ucişi de Pilat, acela s-ar fi arătat indignat şi ar fi poruncit alungarea lui Pilat. Însă Isus a spus doar: Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13:2,3).

Când I s-a spus despre o catastrofă, despre un turn care a căzut şi a ucis optsprezece persoane, Isus nu a dat sfaturi despre cum să se construiască în viitor, nici nu a propus vreo compensare pentru familiile victimilor. El a repetat vorbele de mai sus şi a făcut din aceasta o altă ocazie pentru a propovădui pocăinţa. El a comunicat numai un motiv de mâhnire: acela de a nu fi sfânt.
Aceasta este atitudinea corectă a unui Mântuitor, nu a unui rege pământesc.

Când Isus vindecă un om posedat de demoni, El îneacă o turmă mare de porci (Luca 8:33). Isus arată indiferenţă faţă de distrugerea acestei proprietăţi. Mântuitorul preferă să distrugă o turmă şi să sărăcească un om decât să rămână cineva demonizat. Isus nu Se justifică ci împlineşte ceea ce se aşteaptă de la Mântuitorul omenirii.

Isus prevesteşte o tragedie naţională: distrugerea statului iudeu. El nu cheamă oamenii să-şi dea viaţa pentru apărarea patriei, aşa cum ar face un rege obişnuit. El spune ucenicilor: Atunci (…) să fugă (Luca 21:21). Abandonarea ţării la o vreme atât de tragică a dus la ruptura finală dintre creştinism şi iudaism.

Mântuitorul Şi-a investit ucenicii cu Adevărul etern care trebuia să rămână neatins. Acest lucru era mai important decât apărarea ţării lor.

Aşa gândeşte un Mântuitor. Un împărat pământean are altă chemare. Aceste două scopuri nu se amestecă. Isus nu putea fi un împărat pământean, iar cei care încearcă să-l facă un dezlegător al problemelor pământeşti greşesc.

Meditatia 26

De ce a ales Isus un diavol ca apostol?

Sub teroarea comunistă, unii pastori au fost renegaţi. Oare aceasta poate anula valoarea mesajului lor de dinainte? Isus a spus: … unul din voi este un drac, când vorbea de Iuda Iscarioteanul (Ioan 6:70-71). Dacă Isus ştia că Iuda era un diavol, de ce l-a ales pe el să fie unul din apostoli?

Învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu, din Psalmii lui David, care a fost un ucigaş şi un adulter, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în închisoare; de la Solomon, care niciodată nu a fost sătul de femei şi care, în final, a căzut în idolatrie; de la Petru, care s-a dovedit a fi laş, când i s-a cerut curaj. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni ca să ne ajute să distingem între mesaj şi păcatele mesagerilor, să-i acceptăm pe învăţătorii noştri în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor lor.

Dacă ar trebui să respingem acele opere de artă care au fost făcute de oameni imorali, atunci aproape am rămâne fără mari opere de artă. Ne simţim întăriţi de imnuri, de acele cunoscute cântece evanghelice ale lui William Cowper, care a devenit ulterior poet naţional, dar niciodată nu şi-a mai folosit darul în slujba lui Dumnezeu.

Cowper a scris în imnul lui că păcătoşii, spălaţi în sângele lui Hristos, sunt curăţiţi de păcate. Dar referitor la el însuşi a scris: nu este nici o încurajare în Scriptură, atât de cuprinzătoare, încât să includă cazul meu, şi nici vreo consolare care să mă atingă. El edmitea iertarea liberă a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare caz, exceptându-l pe al lui. Cred despre mine că sunt singurul caz căruia Dumnezeu îi promite totul şi nu-i dă nimic. Oare poate această schimbare de atitudine, pe care să ştirbească valoarea lui ca autor de imnuri? Trebuie să facem distincţie între cântec şi compozitor.

În Vest, vieţile liderilor politici, ale oficialităţilor şi chiar ale liderilor Bisericii sunt studiate cu atâta minuţiozitate, încât nici arhanghelii nu ar fi găsiţi fără pată dacă ar fi supuşi unui asemenea examen. Ar fi mai bine să spunem: Îşi îndeplineşte bine acest om datoriile sale politice, economice şi religioase? Restul aparţine lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără păcat şi chiar oamenii care au comis greşeli grave au fost folositori în Împărăţia lui Dumnezeu.

Poate s-a petrecut aşa pentru a ne învăţa că Isus a mers până la ultima limită, punând un diavol drept apostol. Nu se putea face o alegere mai rea decât atât.

Meditatia 25

Misterul rugăciunilor fără răspuns

Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: „Şi cer totdeauna ca, prin voia Lui Dumnezeu, să am – în sfârşit – fericirea să vin la voi” (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca un prizonier în lanţuri şi a naufragiat; şi multe alte exemple abundă în Biblie.

Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere, în ceea ce Dumnezeu – în înţelepciunea şi dragostea Lui – a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu şi-ar schimba Planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune? Talmudul spune că Marele Preot intră în locul Prea-Sfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor, şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: „Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!”. Era un lucru întelept: cei ce călătoreau lunea, cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercurea etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.

Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.
Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios la pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, s-a înfuriat şi mai tare: ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci, el i-a cerut fratelui său: „Explică-mi şi mie cum vine asta! Am plantat pomii în acelaşi timp, slujind aceluiaşi Dumnezeu; cum se face că ţie ţi-a dat atât de multe mere şi mie, nu?”. Celălalt a răspuns: „Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău!” „Cum? Nu m-am rugat? a striga primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne, dă ploaie! Doamne, destul cu ploaia! Doamne, acum e nevoie de soare! Acum, e prea mult! O să-mi usuce pomul! N-am neglijat nici o clipă rugăciunea, dar totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?” Fratele i-a raspuns: „Nu sunt atat de priceput la rugăciune cum eşti tu! M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit; nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie; Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine; Tu ai creat Raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta; dăruieşte-mi mere, la timpul potrivit!”.

Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri fără a avea în vedere rezultatele pe termen lung. „Există o cerinţă creştină: trăiesc aici ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer, cu cei dragi ai mei. Învaţă-mă să îţi slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri!”

O astfel de rugăciune nu ramâne niciodată nebăgată în seamă.

Meditaţia 24

Echad şi Iachid

O veche parabolă chineză povesteşte despre un vânător care a plecat împreună cu fiul său să pună capcane. În ciuda tuturor avertismentelor, fiul a pus capcane pe drum, în loc să aştepte să ajungă în pădure. Curând, mulţi oameni s-au prins în capcane, inclusiv mama şi sora bărbatului. Apoi dragostea, adevărul şi speranţa au căzut şi ele în capcană, iar în cele din urmă drumul însuşi a căzut în cursă. După multă vreme, tatăl şi-a convins fiul să deschidă capcanele. Drumul era atât de fericit că era liber, încât s-a întins atât până când toată lumea a devenit un drum.
„Ce frumos e drumul meu acum!”, a exclamat băiatul. Drumul, auzind că cineva l-a numit „al lui”, a murit… De atunci, nu mai este nici un drum în lume.
Este o poveste pesimistă, căci există un drum către Dumnezeu. Biblia este descoperirea Lui, o hartă care trebuie citită cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Drumul nu poate fi numit de nimeni „al meu”, el este numai al lui Dumnezeu.

Învăţătura fundamentală a Bibliei ne spune că Dumnezeu este unul; credinţa şi botezul sunt unice; dar limba ebraică are două expresii pentru conceptul de UNU: IACHID – reprezintă unitatea absolută, ca în Geneza 22:2: „Ia pe singurul Tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac”; ECHAD – reprezintă unitatea compusă, ca în Geneza 1:5: „Astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi”.

Dumnezeu nu este niciodată numit Iachid în Biblia ebraică, ci totdeauna Echad, o unitate compusă. Traducerea literală la Deuteronom 6:4, piatra de încercare a credinţei iudaice, zice: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul (la plural) nostru este singurul Domn” (unic compus: ECHAD).
Dumnezeu n-a fost niciodată singur dar, fiind singurul, El era mai mulţi, căci El nu era fără Cuvânt, nici fără Înţelepciune, nici fără Putere, nici fără Sfătuire (Hipolit). Întotdeauna se află în El Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul prin care şi în care El a facut totul liber şi spontan (Irineu).

Dumnezeu se cunoaşte pe Sine cu desăvârşire. Această autocunoaştere este numită Fiul cel Veşnic. El are toate atributele Tatălui pe care Îl cunoaşte. Amândoi sunt uniţi într-o iubire desăvârşită, divină. Această iubire are, de asemenea, toate atributele Tatalui. Aceasta iubire se numeşte Duhul Sfânt. Cele trei entităţi sunt una. Aceasta entitate este ECHAD, o unitate compusă de entităţi, care-Şi păstrează singularitatea.

„Zohar”, o străveche carte a misticismului iudaic, referindu-se la Deuteronom 6:4, Îl proclamă pe Dumnezeu ca Treime. Punându-se întrebarea de ce apare numele lui Dumnezeu în acest verset, ea răspunde: „Primul , Domnul Dumnezeu, este Tatăl de sus; al doilea este al lui Jesse Mesia, provenind din familia lui Jesse prin David; al treilea este Calea, care este jos, şi cei trei sunt una”.

Atomul, natura, individul, toţi sunt unităti, părţi într-o stare de extremă tensiune, împlinesc miracolul unităţii.
Există o unitate în diversitate şi tensiune chiar în cadrul Dumnezeirii: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobeasca prin suferinţă” (Isaia 53:10). Fiul, în agonie, în Ghetsimani, L-a implorat pe Tatăl să-L cruţe. Hotărârea Tatălui a rămas neclintită. Isus a spus, de asemenea, misterioasele cuvinte: „…căci, dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), lăsând impresia că cei doi nu pot fi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Noi spunem, în mod obişnuit, că Isus este mijlocitorul nostru la Tatăl, ceea ce pare să implice faptul că Fiul intervine pentru a schimba decizia Tatălui în favoarea noastră.
Dumnezeu este una, ECHAD, nu IACHID. Dacă Unitatea Lui n-ar fi atat de complexă, n-ar fi atat de necesar s-o afirmăm. Biserica este una, soţul şi sotia sunt una – ECHAD, unităţi compuse.

Meditaţia 23

Biografii interesante care lipsesc din Biblie

Noul Testament povesteşte de mai multe ori şi cu lux de amănunte istoria vieţii şi convertirii persecutorului Saul din Tars în Pavel, viitorul apostol, deşi trebuie să fi fost alte biografii care, la vremea aceea, când au fost scrise Faptele Apostolilor, păreau a fi mai interesante decât cea a lui Pavel.

Pavel a spus: am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi (…) şi când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor (Fapte 26:10,11). Nu numai că a ucis creştini, dar le-a înfrânt rezistenţa şi i-a făcut pe mulţi dintre ei să-şi renege credinţa.

Aceştia au fost primii martiri ai creştinismului, dar Biblia nu le menţionează numele şi nici nu spune povestea suferinţelor şi morţii lor tragice. Poate autorii biblici au dorit să prevină viitoare excese în venerarea sfinţilor. În secolele următoare, istoriile martirilor au fost prezentate în detaliu şi adesea îmbogăţite cu fantezie.

Biblia vorbeşte despre Iosif, prizonierul Vechiului Testament, căruia i-au fost încredinţaţi întemniţaţii: Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el.

La fel, Hristos este Cel ce face toate în viaţa martirilor. Nu ar fi fost în spiritul Bibliei să facă mare vâlvă în jurul lor; nici ei înşişi nu ar fi dorit-o. De ce trebuie să fie cinstiţi martirii? Căci ceea ce au făcut ei nu este maximum, ci minimum cerut unui ucenic al lui Hristos. A fi asemenea lui Hristos în viaţă şi moarte este ceea ce se aşteaptă de la el. Oricine este ca Hristos nu este Hristos. Noi suntem făcuţi a fi Hristos. Noi suntem Trupul lui Hristos – aşa că noi suntem El. Vei fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5) îi spune diavolul Evei. Sunteţi Dumnezei, a spus Isus. Unirea credinciosului cu Dumnezeu este perfectă. Martitiul este un lucru mic în coparaţie cu această chemare.

Multe alte biografii, foarte interesante, lipsesc din Biblie. La Fapte 2:41 ni se spune că, într-o singură zi, doar în Ierusalim două mii de suflete s-au adăugat Bisericii. Au rămas ele constante? Au mai adus şi alte suflete în Biserică? De ce vă trebui8e un răspuns? Permanent auzim despre mulţi oameni careţL primesc pe Isus la adunările evanghelice. Ce se întâmplă cu aceşti oameni după aceea? Sunt deciziile lor sincere?

Cine pune multe întrebări capătă multe răspunsuri descumpănitoare. Biblia ne învaţă să ne bucurăm că unii oameni au cel puţin bunăvoinţă şi bune intenţii, chiar numai pentru o zi. O femeie samariteancă a adus tot oraşul la Hristos (Ioan 4:30). Dacă ar fi continuat astfel, n-ar mai fi rămas cetăţi neconvertite în Palestina. Biblia ne spune ce a făcut ea doar în ziua aceea. După acest eveniment, un văl este aruncat asupra vieţii ei.

Un hoţ, Zacheu, a promis, sub influenţa Domnului, să împartă jumătate din averea lui celor săraci şi să dea înapoi ce furase (Luca 19:8). Povestea Bibliei se încheie cu promisiunea sa, dar nu ni se spune dacă şi-a împlinit făgăduiala. Sfântul autor s-a bucurat că un hoţ a dat dovadă de căinţă, fie şi pentru un singur moment.

Isus îl apreciază pe un ostaş ca fiind cel mai mare credincios om pe care l-a întâlnit vreodată (Matei 8:10). Ar fi fost interesant de ştiut cum şi-a continuat viaţa acest ofiţer.

Un om care este azi credincios e posibil să nu rămână la fel. Deşi Biblia nu ne dă biografii întregi, ea ne învaţă să ne bucurăm de acel bine, oricât de puţin şi de nestabil îl găsim în oameni.

Meditaţia 22

Cuvinte care lipsesc din Biblie

În timp ce eram deţinut, nu aveam nimic şi mi-am dat seama atunci de importanţa faptului că în vechiul testament ebraic verbul „a avea” nu se întâlneşte niciodată. El ne există în limba ebraică şi nici măcar în ebraica modernă. A fi lipsit chiar şi de cuvântul „a avea” este culmea abandonării a tot ce ai.

Este un păcat să ai. La primii creştini toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau , aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor (Fapte 4:34-35). Ei erau iudei şi au descoperit, graţie lui Isus, ce a fost revelat prin geniul limbii lor: nu este bine pentru oameni să aibă, să posede. Un copil al lui Dumnezeu poate doar să administreze lucrurile care, de fapt, aparţin Creatorului.

În greacă cuvântul echo este folosit pentru a avea, dar are mai multe alte înţelesuri: a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a număra, a face etc. Ideea de a avea este o noţiune falsă. M-am născut fără consimţământul meu, nu am ales timpul sau locul, forma trupului meu saucaracterul moştenit. Viaţa mea s-a dezvoltat în împrejurări care nu au fost deloc în planurile mele. Eu nu am viaţa mea. Ea provine, conform unor legi stabilite, nu de mine. Şi nici nu posed eu ceea ce ţine de viaţă.

Renumitul tenor Caruso a fost obligat să cânte pe scenă în ziua morţii mamei sale, pentru a nu dezamăgi miile de admiratori care veniseră special să-l aculte. După spectacol a exclamat: la început am crezut că am o voce; acum îmi dau seama că această voce mă are pe mine.
Ghiar bucuriile şi supărările sunt date sau luate de alţii şi, în ultimă analiză, de Fiinţa unică.

Nu numai la forma de infinitiv lipseşte a avea din vocabularul ebraic, dar chiar şi cazul genitiv (al posesiei), este rar folosit. În ebraică nu se spune în mod obişnuit casa omului, căci nimeni nu poate avea una.În ebraica vorbită genitivul este înlocuit de aşa numitul „caz de costruit” care constă în scurtarea cuvântului pentru lucrul posedat. Astfel, orice persoană sau obiect redu8s la a fi o posesie îşi pierde din valoare.

În rugăciunea Domnului Isus, cuvântul Eu lipseşte cu desăvârşire, deşi este unul din cele mai folosite cuvinte în rugăciunile oamenilor.

Există un lucru mai rău decât rugăciunea în faţa unui idol: să te rogi şi să te închini în faţa propriei imagini. Creştinii n-ar trebui să fie fixaţi pe Eu, ci pe Dumnezeu. Eul ar trebui să dispară complet din rugăciune şi de asemenea amintirea identităţii persoanei care se roagă. Adevărata rugăciune este o revărsare de dragoste pură pentru binele întregului şi pentru ca totul să fie după voia Domnului.

Alt cuvânt care este complet absent din Biblie este cuvântul istorie. Istoria este amintirea evenimentelor după cum s-au succedat în timp. În istorie un eveniment este presupus a fi efectul celui precedent, care este deci cauza lui. Toate acestea sunt o iluzie. Ceea ce văd la cinema este tot o succesiune de evenimente, dar cel ce proiectează poate rula pelicula înapoi, prezentând evenimentele într-o altă înşiruire, sau filmul ar putea fi mixat pentru a arăta evenimentele în altă ordine. Totul este predeterminat de Dumnezeu.

Pana cu care Dumnezeu a scris tot ce se va întâmpla până la sfârşitul lumii s-a uscat de mult şi nu va fi din nou înmuiată în cerneală pentru a scrie o nouă versiune.

Meditaţia 20

Exagerări în Biblie

S-au scris multe de către credincioşi în privinţa acurateţii Bibliei, dar rareori sunt amintite exagerările ei evidente.

Toţi prorocii mărturisesc despre El, afirmă Petru (Fapte 10:43). Dar au fost proroci evrei ca Obadia sau Amos care nici măcar nu-L menţionează pe Mesia.

Femeia samariteancă, cea care L-a întâlnit pe Isus, a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. (Ioan 4:29). Acest lucru cu siguranţă nu poate fi exact. Ar fi fost nevoie de ani pentru a-i arăta cuiva fiecare faptă a sa. Isus i-a arătat numai că ştia de totala ei decădere morală.

Criticii vor spune că astfel de afirmaţii sunt pertinente pentru a îndreptăţi pe cineva să pună Biblia la îndoială. Dar cei ce cunosc inima omenească învaţă din asemenea din asemenea afirmaţii despre impactul avut de Isus asupra contemporanilor Săi.

În timpul celui de-al doilea război modial, soţia mea s-a dus la Budapesta în nişte împrejurări deosebit de periculoase, pentru a aduce uşurare creştinilor suferinzi de acolo. Mult timp nu am avut veşti de la ea. În acest interval, n-am fost capabil să citesc ceva fără să-i văd chipul pe paginile oricărei cărţi sau ziar pe care le-am deschis. Aş putea spune ca Petru, contrar experienţei altora: Toate cărţile şi revistele conţin doar imaginea Sabinei.

Pentru o vreme, după discuţia cu Isus, femeia samariteancă a fost obsedată de amintrirea tuturor greşelilor ei şi într-o asemenea stare de conştiinţă, se poate să fiu spus într-adevăr: Mi-a spus tot ce am făcut.

Lui Petru, care L-a văzut pe Domnul înviat, el care era plin de experienţa sa cu Mesia, se poate să i se fi părut că toţi profeţii vorbiseră numai despre Hristos. Exact în timp ce petru vorbea astfel, ceea ce în mod normal ar putea fi considerat drept o exagerare, Duhul Sfânt S-a coborât asupra lor.

Mulţi predicatori şi scriitori creştini insistă prea mult asupra acurateţii Bibliei. Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra acelora care ascultă de ei, căci Isus nu este cu totul al lor. Inima le este ocupată cu tot felul de gânduri şi sunt copleşiţi de atâtea probleme încât pentru Domnul Isus abia dacă mai rămâne loc.

Şi apostolul Pavel exagerează când spune că toţi cei ce locuiau în Asia, (…) au auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Dar Pavel nu a mers niciodată mai departe de Asia Mică. Persia, Asia rusă şi China îi erau necunoscute. Afirmaţia lui Pavel arată cu ce era ocupată mintea lui: nu cu averea, faima ori plăcerea, ci cu un vis atât de viu simţit, încât părea real. El dorea Asia la picioarele lui Isus.

Astfel de vise sunt adevărate. O simplă descriere a faptelor este o plictiseală neinspirată. Adevărul lui Dumnezeu are aripi; el vede viitorul îndepărtat ca fiind prezent.

Am putut înţelege afirmaţia lui Pavel după eliberarea mea, când am predicat în Taiwan. Deşi vorbeam în faţa a numai 10000 de persoane, pe o mică insulă a Chinei, nu am trăit numai această experienţă. În faţa duhului meu şi a ochilor mei se aflau cele un miliard de persoane din China Mare care nu aveau nici un mijloc de a auzi Evanghelia. Lor le vorbeam.

În fiecare noapte, în timpul anilor întemniţării mele, am ţinut o predică adunării căreia i-am aparţinut. Eram sigur că vorbele mele vor fi primite. Cuvintele sunt auzite nu doar de aceia ale căror urechi percep sunetele. Poate Pavel ştia mai mult despre comunicarea telepatică decât ştim noi.

Este prea mult să considerăm ceva ca fiind exagerat, doar pentru că aşa ne pare nouă. Nu Biblia exagerează; noi exagerăm când o criticăm. Multe lucruri care au fost considerate exagerări ale Bibliei s-au dovedit mai târziu adevărate. Moise a numit Palestina o ţară unde curge laptele şi mierea – o lăudăroşenie evidentă (Deuteronom 26:9). Dar de curând, un om de ştiinţă a arătat că pământul este capabil de a furniza de trei ori mai multă mâncare şi a citat Israelul ca exemplu:

1. O vacă obişnuită produce în Israel cu 50% mai mult lapte pe an decât media în SUA.
2. În Israel un portocal produce 16 tone de fructe pe an – un record mondial.
3. Un pogon de pământ în Israel dă de două ori mai multe arahide decât fermele americane.
4. Varza şi tomatele crescute în Israel sunt printre cele mai bune din lume.

Toate acestea sunt îndeplinite în ciuda ploilor reduse din această ţărişoară. Aşa că lăudăroşenia lui Moise nu este chiar o exagerare, la urma urmei.

Autorii biblici privesc cifrele ca neimportante. În ziua Rusaliilor, când creştinii din Ierusalim s-au adunat la un loc şi 120 dintre ei au primit botezul Duhului Sfânt, Petru a explicat cele întâmplate ca fiind împlinirea profeţiei lui Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură (Fapte 2:17). O sută de persoane pot fi greu numite orice făptură. Astfel de afirmaţii sunt catregorisite, de obicei, drept exagerări. Dar Dacă cineva nu poate găsi cuvinte simple pentru sentimentele lui, dacă le îmbracă în superlative trebuie să conchidem că e o minciună? Este Faust o minciună pentru că Goethe, simţind puterea şi complexitatea răului, l-a personificat în Mefistofel? Petru a fost atât de copleşit de limbile de foc aşezate deasupra fiecăruia dintre apostoli (Fapte 2:3), încât n-a mai putut vorbi decât la superlativ.

Neemia exagerează când spune: Le-ai înmulţit fiii ca stelele cerurilor (9:23). Dar pe cer sunt miliarde de stele, în timp ce evreii nu sunt atât de mulţi.

Biblia este oi carte orientală. Nu îi poţi aprecia adevărul aplicându-i standarde occidentale. Regulile adevărului variază de la o cultură la alta. În lumea anglo-saxonă, o afirmaşie este adevărată numai când corespunde realităţii. La japonezi e altfel. Este corect să-i spui ceea ce-i face plăcere interlocutorului, chiar dacă nu este aceasta starea reală a lucrurilor. Hiperbola este normală pentru un oriental. Dumnezeu ne-a dat revela-ia Sa într-o carte orientală, iar Biblia este infailibilă conform mentalităţii orientale care a produs-o.

Meditaţia 21

Cuvinte care lipsesc din Noul Testament

Este important să observi nu numai ce conţine Biblia, dar şi ce omite. Una din trăsăturile interesante ale Noului Testament este că Isus nu a cerut nimănui Sş-I spună ceva despre împrejurările păcatelor lor. El ştia că omul este păcătos, aşa că detaliile încălcării lor, fie ele mici ofense sau crime teribile, nu-L interesau. În loc de a se scufunda în murdărie, Isus spune: Bucură-te fiule; bucură-te, fiica Mea. Păcatele tale sunt iertate.

Altă trăsătură importantă este că nimeni nu I-a spus lui Isus: Te rog, iartă-mă sau Îmi pare rău. În ultima seară, toţi apostolii l-au părăsit şi unul dintre ei s-a lepădat de El. Mai târziu, când Domnul înviat li s-a arătat, ar fi fost normal pentru ei să-I ceară iertare. Nici unul nu a făcut-o.

Oricine privea chipul lui Isus vedea atâta dragoste şi bunătate, încât simţea că la Isus iertarea este evidentă. Dorinţa lui de a mă ierta este mult mai mare decât capacitatea mea de a cere iertare. Dorinţa Lui de a mă mântui este mult mai mare decât a mea. Dorinţa Lui de a mă duce în rai este mult mai mare decât a mea de a merge acolo. Nu trebuie să-l abordăm pe Isus cu cuvinte de apologie, ci doar să avem încredere în bunătatea Lui.

Mai este ceva care nu poate fi găsit în Noul Testament. Isus n-a refuzat invitaţia nimănui. A refuza o invitaţie ar fi ceva străin naturii Sale. Invită-l doar în casa şi în inima ta şi vei vedea. El acceptă invitaţiua chiar şi de la duşmanii cei mai înrăiţi. O va accepta cu siguranţă şi pe a ta.

Să fim atenţi la versetele care lipsesc din Biblie.

Meditaţia 19

Nu-L tulburaţi

Aşa cum moartea a fost o negrăită pătimire pentru Isus, şi naşterea trebuie să-i fi provocat mult chin. Este scris: S-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte 10:44). O parte din sămânţă a căzut – spune Isus în pilda Semănătorului (Matei 13:4). Înainte de a se face grâu, ea trebuie să cadă din mâna semănătorului. Mai târziu, Isus lămureşte faptul că prin „pământ” se înţeleg diferitele tipuri şi calităţi ale oamenilor (Luca 8:12-15). Pentru fiecare, venirea pe pământ este o cădere. Acesta este semnul naşterii pentru fiecare om. Cu atât mai mult naşterea Fiului lui Dumnezeu este o coborâre, al cărei chin El a preferat să nu-l facă cunoscut. Adâncimea căderii Lui este arătată în faptul că El a venit în cel mai umil loc, într-o iesle.

Noi, creştinii, suntem atât de îndrăzneţi atunci când cântăm „Vino în inima mea”. Dar ce necazuri Îl aşteaptă aici! Mulţi credincioşi, văzând cât de mult Îl pot mâhni pe Domnul greşelile lor, repetă cuvintele spuse de Petru când s-a aruncat la picioarele lui Isus: Doamne, pleacă de la mine, că sunt un om păcătos! (Luca 5:8)

Sutaşul roman, în loc să-l invite pe Isus cum facem noi, I-a spus: Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7:6).

Acest sutaş a fost preţuit pentru credinţa lui care-l aşeza deasupra celorlalţi din Israel. Câtă deosebire faţă de obiceiul nostru de a-l tulbura pentru tot felul de fleacuri, nevoind niciodată să apelăm la un înger. Insistăm în a-L chema pe Stăpânul Însuşi pentru nevoile noastre şi cerem, ori de câte ori este posibine, semne vizibile.

Un suflet realmente iubitor este grijuliu în a nu-L deranja pe Cel Unic, Preaiubit. Cunosc cazul unei fete îndrăgostite de un tânăr despre care ştia că va avea o carieră strălucită. S-a gândit că, fiind sub nivelul lui, ea ar putea să-i prejudicieze imaginea în societate. El o iubea cu toată inima, dar ea l-a refuzat şi l-a determinat să se căsătorească cu o altă fată, mult mai potrivită stării lui sociale. Uneori iubirea cea mai mare se arată în renunţarea la iubit.

Venirea lui Isus pe pământ a fost o mare agonie pentru El. Venirea Lui pentru a vă împlini rugăciunile Îl tulbură. Atât de mulţi au fost vindecati de orbire printr-o simplă cerere şi apoi, cu ochii larg deschişi la ispitele lumeşti, au alergat după împlinirea poftelor, uitând cui datorează faptul că văd.

Creştinii renunţă la multe lucruri. Renunţaţi şi la nenumăratele voastre cereri. Daţi-I pace în orele în care vrea să fie singur.

Nu trebuie să-L tulburaţi nici atunci când sunteţi grozav de răniţi? Nu, căci ce faceţi dacă Hristos vă primeşte rugăciunea şi vă uşurează suferinţa? Nu ar fi aceasta o teribilă pierdere pentru voi?

Odată, în somn, un om a înghiţit un şarpe veninos care i s-a înfipt în gâtlej. S-a trezit în dureri grozave, fără a şti cauza. Un pădurar, om cu experienţă, ce trecea pe acolo, l-a bătut pe bietul om cu o sălbăticie de nedescris. În cele din urmă şarpele a fost vomitat şi alungat. Dacă cel în cauză i-ar fi cerut pădurarului săţl lase în pace, iar cerinţa i-ar fi fost ascultată, omul ar fi murit.

Nimeni dintre noi nu primeşte mai multe răni decât cele strict necesare: …până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi (Matei 10:30) Vieţile noastre sunt calculate dinainte.

Oare nu ştie Prietenul nostru din cer câte suferinţe trebuie să îndurăm? Nu-L tulburaţi pe Stăpân! El ştie.

Meditaţia 18

Un limbaj fără cuvântul „Cuvânt”

Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin poporul evreu. Acesta poate fi exprimat în orice limbă cu excepţia ebraicei. Poporul ales, depozitarul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are un cuvânt anume pentru cuvânt. S-a folosit davar care înseamnă şi lucru.

Evanghelistul Ioan a scris în greacă, dar a gândit în ebraică. În limba sa naturală, prologulş la evanghelia lui s-ar citi: La început a fost davar, lucrul, şi lucrul a fost cu Dumnezeu şi davar era Dumnezeu.

A vorbi în cuvinte care nu au substanţă, în realitate însea,mnă a sporovăi, nu a vorbi. Nu puteţi înţelege Bibliua dacă o priviţi ca pe o simplă colecţie de cuvinte.

„Mamuncan”, una din cele mai importante cărţi ale budismului Zen (secolul 13) spune, ca şi cum ar fi însufleţită de duhul ebraic: Cuvintele nu exprimă lucruri; frazele nu exprimă mişcarea minţii. Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut; a te opri la fraze înseamnă înseamnă a fi indus în eroare.

Cum Einstain a conectat spaţiul cu timpul şi a creat conceptul de „a patra dimensiune spaţiu-timp continuu”, evreii au conceput noţiunea unică de davar, lucrul-cuvânt cu două aspecte, unul verbal şi celălalt în realitatea fizică sau spirituală.

În ebraică nu s-ar fi putut spune Cuvântul tău este adevărul (Ioan 17:7). Trebuie să fi folosit aici davar, care este mai mult decât cuvânt. Cuvintele singure, chiar divine, nu sunt adevărul; ele pot fi o mască pentru cruzime, dispută şi lăcomieca şi sugerări ale sfinţeniei.

Davar-ul Tău, Cuvântul Tău – lucrul, în dublul său aspect, este Adevărul, aşa cum, după Einstein, evenimentele nu mai sunt plasate doar în spaţiu sau în timp. În schimb avem noţiunea de „interval” în fizică, noţiune care le cuprinde pe amandouă.

Sculptorul italian Tommasi a ornamentat un cimitir din Buenos Aires cu statui, fiecare reprezentând una din simfoniile lui Beethoven. Când un prieten mi-a cerut să i le descriu, n-am găsit cuvintele potrivite.

Beethoven a exprimat ceea ce a simţit în note care, cântate, dau sunete. Sculptorul a modelat în marmură ceea ce a simţit când a auzit muzica. M-am uitat la figurile din piatră. Dacă mi-aş pune propriile simţiri în cuvinte oare ce relaţie ar putea avea ele cu sumfoniile lui Beethoven?

Un orb a cerut odată unui prieten să-i descrie laptele. Prietenul a început cu: Laptele este alb. Orbul l-a oprit cu o a doua întrebare: Ce înseamnă alb? Alb este culoarea lebedei, a fost răspunsul. Cum este lebăda? Explicaţia care a urmat: Este o pasăre cu gâtul îndoit. El a continuat să întrebe: Ce înseamnă îndoit? Prietenul a ridicat din sprincene şi a spus: Atinge-mi cotul şi acum vei înţelege ce am vrut să spun. Orbul a atins cotul prietenului său şi a exclamat: Acum ştiu cum e laptele.

Dacă Biblia e doar o acumulare de cuvinte, vom şti despre Dumnezeu doar atât cât a putut afla orbul despre lapte.
Prin cuvinte trebuie să ajungem la lucrul real, la Dumnezeu. Doar atunci vom fi iluminaţi.

Dumnezeu este un cuvânt rostit de români, un termen pentru a comunica despre o fiinţă misterioasă. Eu văd un obiect care în română se numeşte aspirator. El este folosit de către adulţi pentru îndepărtarea prafului. Copiii se uită la el ca la o jucărie. El poate avea şi alte întrebuinţări ca: stropit sau zugrăvit.

La oamenii care rămân în sfera cuvintelor, discuţiile nu duc nicăieri. Cuvintele sunt folositoare numai atunci când duc la davar, realitatea-cuvânt. Cu ce cuvinte L-am putea explica pe Dumnezeu? Să spun că este un rege? Acesta este un titlu pe care l-au avut mulţi oameni cumsecade, dar nu şi Irod, Nero, sau Henric al VIII-lea l-au prtat. Aş produce confuzie dacă L-aş numi Împărat? Să-L numesc Tată? Luther avea un tată foarte rigid şi se abţinea de a I se adresa lui Dumnezeu cu cuvintele rugăciunii domneşti. Chiar Dumnezeu este un cuvânt folosit nu numai pentru Creator, ci şi pentru fiinţe pline de cruzime ca Moloh şi Quetzalcoatl, care au cerut mii de sacrificii umane.

Trebuie să trecem de la cele ce sunt numai cuvinte la davar, lucrul real, pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, nu numai Creatorul, dar şi Păstrătorul şi Nimicitorul.

Meditaţia 17

Eufemisme în Biblie

Unele torturi erau obscene. Dar odată eliberat, trebuia oare să spui ce s-a întâmplat?

Biblia evită consecvent menţionarea unei părţi esenţiale a vieţii, acel aspect supralicitat până la punctul de a ofensa, în limbajul curent. Cuvântul „sex” nu se întâlneşte niciodată în Biblie şi nici cuvinte legate de organe sau de actul sexual.

Cel din urmă este exprimat prin „a cunoaşte”: Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa, Eva (Geneza 4:1). Pentru organul sexual feminin se foloseşte în mod obişnuit cuvântul „ruşinea” – boşet, sau uneori „buricul”. Tendinţa generală a stilului biblic este către eufemism. Aceasta nu se aplică doar subiectelor sexuale. În Faptele Apostolilor, găsim în mod repetat expresia că Isus a fost atârnat pe lemn (Fapte 5:30). Răstignirea evocă o imagine prea teribilă.

Scriptura evită, de asemenea, să spună povestea întreagă a unor acţiuni greşite. La Geneza 35:22 se folosesc litere cursive pentru ceea ce traducătorii au adăugat la textul original. În ebraică această frază rămâne incompletă: Ruben s-a culcat cu ţiitoarea tatălui său, Israel a aflat. Ne-am aştepta să ni se spună detaliile incestului şi ale teribilului conflict între tată şi fiu, care trebuie să fi avut loc ulterior. Însă masoreţii au lăsat un spaţiu în textul ebraic după cuvintele Israel a aflat, pentru a ne sugera că ce popate fi mai rău este mai bine să nu fie spus.

La Geneza 4:8, după cuvintele Vaiomer Cain – Şi cain a spus, masoreţii au lăsat alt spaţiu, cu un semn circular ce indică o omisiune intenţionată a ceva important. Atât textul samaritean al Genezei cât şi Septuaginta, prima traducere greacă, adaugă la acest punct ceea ce Cain a spus fratelui său: Hai să mergem pe câmp. Versiunea siriană este: Hai să mergem în pustie. Dar cunoaşterea continuării discuţiei între fraţi se pare că a fost păstrată oral. Targumul, o parafrază aramaică a textului, adaugă: Am crezut că lumea a fost făcută în îndurare, dar nu este condusă după faptele bune sau merite, nici nu există vreo judecată sau judecător şi nici nu va fi o viaţă viitoare sau răsplată sau pedeapsă. De ce este refuzată jertfa mea?

Ca fiind dată de Dumnezeu, Biblia preferă să treacă sub tăcere cuvintele lui Cain. Prin astfel de omisiuni suntem învăţaţi să nu reproducem sau să cităm cuvintele răufăcătorilor. Asemenea cuvinte sunt contagioase.

Biblia evită, de asemenea, folosirea epitetelor. Istoricul evreu Iosif Flavius, din secolul I a scris că Pilat era un ucigaş crud. Ştim din Talmud că marii preoţi din vremea lui Isus erau mai mult negustori, decât slujitori ai lui Dumnezeu, slugi ale Imperiului Roman, care au obţinut prin mită poziţiile înalte. Dar Biblia nu reproşează nimic vieţilor personale ale lui Caiafa şi Pilat. Ea relatează doar ce I-au făcut ei lui Isus. Evangheliştii nu au considerat de datoria lor să le denunţe public păcatele.

Ştim din izvoare istorice că vieţile întregii dinastii erau desfrânate. Ecangheliile povestesc doar un minim despre felul cum se purtau cu copiii din Betleem şi cu apostolii. Un păcat individual este menţionat doar pentru că a condus la moartea lui Ioan Botezătorul.

Noi, care ne bucurăm de orice păcat pe care-l descoperim la un adversar, trebuie să profităm şi să ne însuşim discreţia Bibliei, care recurge la eufemisme şi tăcere.

Meditaţia 16

Ceea ce e dincolo de Biblie

Biblia conţine ceea ce ne-a revelat Dumnezeu ţinând seama de condiţia şi capacitatea inimilor şi minţilor noastre.

Isus le-a spus ucenicilor: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16:12). Ne întrebăm ce ar fi spus dacă am fi fost capabili să primim toate cuvintele Sale.

Autorii biblici au lăsat multe lucruri interesante nespuse. Pavel se plânge că vremea îl împiedică să vorbească de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci (Evrei 11:3). O parte din timpul lui Pavel a fost absorbit de tot felul de fleacuri care au provocat atâtea certuri printre primii creştini.

Iuda a încercat să scrie despre cele mai importante subiecte ale „mântuirii de obşte” (Iuda v.3). Nu cunoaştem gândurile sale în materie, pentru că el trebuia, în schimb, să-i îndemne pe credincioşi să fie atenţi la oamenii fără Dumnezeu care ajunseseră la conducerea bisericii.

Autorii biblici trebuiau să-şi adapteze mesajele astfel încât să nu aducă prejudicii ascultătorilor. Prima predică creştină ţinută de Petru la Rusalii, Îl numeşte pe Isus om adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22), înălţat prin dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2:33). Petru nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Ar fi fost prea greu pentru evrei să accepte. Diplomaţia este un element al oricărei predici inteligente.

Trebuie să ajungem nu numai să înţelegem ceea ce spune pastorul, dar şi ceea ce ar fi putut spune, dacă am fi fost deschişi pentru întreg adevărul.

Când o statuie a preşedintelui Kruger a fost ridicată în Pretoria (Africa de Sud), soţia acestuia i-a cerut sculptorului să facă statuii o pălărie scobită, aşa încât acolo să se adune apă de la ploaie şi păsările să poată bea din ea. Cei familiarizaţi cu istoria Republicii Natal sunt inspiraţi să concureze cu acest mare om de stat în propriile lor fapte. Păsările iau din aceeaşi statuie doar câteva picături de apă.

Dacă rămânem păsărele în credinţă, vom ajunge să cunoaştem ceea ce autorii Bibliei nu puteau să spună contemporanilor lor. Râul vieţii ne va da mai mult decât câteva picături de apă. Dumnezeu ne trece prin închisoare pentru a ne da noi capacităţi de înţelegere.

Meditaţia 15

Timpul inexact al Bibliei

Pierdusem noţiunea timpului, nu ştiam ce oră şi ce zi era, celula mea solitară fiind subterană. Nu ştiam nici măcar dacă era primăvară sau vară. Pentru mine nu existau deosebiri între anotimpuri.

Autorii Bibliei ştiau că viaţa lor e veşnică. Timpul nu conta pentru ei, aşa încât erau inexacţi în datarea evenimentelor.

La Ioan 21_1 citim fraza: După aceea Isus s-a mai arătat. Ce înseamnă după aceea? Vei căuta în zadar. Capitolul trei de la Matei începe cu cuvintele: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. În versetul precedent, Ioan şi Isus nu puteau avea mai mult de 2 sau 3 ani, astfel trei decenii trebuie să se fi scurs înainte ca Ioan să-şi înceapă lucrarea publică. Pentru evanghelist era tot în vremea aceea.

Atât Ioan cât şi Matei vorbeau despre nişte evenimente între care se scursese mult timp, ca şi cum acestea ar fi fost simultane. Înainte de Einstein acest lucru ar fi fost considerat ciudat. Acum ştim că afirmaţia referitoare la simultaneitatea a două evenimente capătă sens numai în relaţie cu locul în care se află observatorul. Ea aparţine părţii subiective a observaţiei noastre şi nu părţii obiective care face istoria.

Duhul suflă încotro vrea, spune Scriptura (Ioan 3:8). Vânt şi duh sunt acelaşi cuvânt în greacă. Mă pot plasa eu însumi, din punct de vedere spiritual, într-o astfel de poziţie, încât evenimentele, îndepărtate unele de altele în timp, să apară ca petrecându-se simultan? Este exact ceea ce fac unii americani, cărora le place să privească două sau trei programe TV în acelaşi timp.

Putea avea loc Predica lui Ioan Botezătorul în vremea aceea, adică în vremea copilăriei lui? În felul acesta a văzut Matei evenimentele. Cine sunt eu să-l acuz pe el de inexactitate?

Avem o făgăduinţă: Cere şi ţi se va da (Matei 7:7). Acest verset pare să contrazică o bună parte din experienţa noastră. Fiecare credincios ştie că sunt rugăciuni cu răspuns, dar şi unele rămase fără răspuns. Am cerut şi nu ni s-a dat. Dar cât timp a trecut de când am cerut?

Moise i-a cerut lui Dumnezeu: Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan. Domnul a răspuns: Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta (Deuteronom 3: 25-26). Aici nu este exemplul unei rugăciuni fără răspuns, ci al unei rugăciuni refuzate în mod clar. Cum se potriveşte asta cu Cere şi ţi se va da?

Ceva mai târziu, peste vreo 3500 de ani, ca să folosim expresia biblică, în vremea aceea, Isus era pe muntele Tabor cu ucenicii săi şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17:3). Muntele Tabor este în Canaan, dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei. Şi astfel dorinţa lui Moise s-a împlinit în cele din urmă, însă cu o întârziere de câteva mii de ani. Nu prea mult pentru cineva a cărui viaţă este veşnică.

Avem înintea noastră nu o viaţă veşnică, ci vieţi veşnice. Ebraica nu are singular pentru viaţă. Majoritatea substantivelor ebraice care se termină cu im sunt la plural şi cuvântul biblic pentru viaţă este haiim . Vom avea mai multe vieţi şi ocazii. Am credinţa că toate rugăciunile vor avea un răspuns.

Viaţa veşnică este mai mult decât infinită. Kantor, un discipol evreu al lui Einstein, a conceput noţiunea de „transfinit”. Când duci o dreaptă nesfârşită într-o direcţie, dintr-un punct dat, valoarea ei matematică e infinită. Kantor numeşte aceasta „transfinit” şi foloseşte litera ebraică Aleph pentru simbolul lui matematic. Posibilităţile eternităţii sunt inepuizabile. Cereţi şi vi se va da. Nu întrebaţi când. Cerul este dincolo de timp.

Perioadele de timp, în general, nu sunt fapte fizice obiective, ci sunt dependente de observator. Timpul şi spaţiul sunt chiar prin natura lor reprezentări confuze ale singurului lucru real: intervalul în spaţiu-timp continuu. Hai să gândim biblic, în afara timpului!

Meditaţia 14

Cum să vă autoanalizaţi

Izolarea te ispiteşte la o nesfârşită meditaţie asupra trecutului tău. Pavel scrie: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi (1 Corinteni, 11:28). Cum s-o faci? Nu e nici o indicaţie specifică în Biblie, dar experienţa creştină de sute de ani ne-a învăţat un lucru: să nu fii prea minuţios în autoanaliză. O gânganie care este analizată foarte minuţios în laborator, ajunge să moară de excesul expunerii.

Decât să examinezi detaliile propriei tale vieţi, mai bine încearcă să sondezi adâncimea credinţei tale în viaţa lui Isus, în moartea şi învierea lui.

Odată, cineva era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nicio predică din vreo carte religioasă nu-l putea satisface. Într-un târziu a aflat de existenţa unui pustnic vestit pentru înţelepciunea lui.

Omul a luat un cal şi a urcat călare muntele până la locul unde trăia înţeleptul. L-a găsit în meditaţie la intrarea în peşteră. Înţeleptul l-a întrebat ce doreşte. Caut mântuirea i-a spus omul. Înţeleptul a rămas tăcut o vreme. Apoi a spus: De ce nu cauţi mai bine un cal? Am un cal, răspunse omul. Întorcându-se spre peşteră, înţeleptul a spus doar atât: Aşa, deci.

Coborând călare de pe munte, omul s-a gândit şi s-a tot gândit la întâlnirea cu înţeleptul. Şi deodată s-a luminat: De ce să caute un cal? Avea unul şi era călare. Atunci de ce să caute mântuirea? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Mântuită era, aşadar asigurată.

Un om călare nu e interesat să caute un cal, decât dacă cel pe care-l avea era istovit sau a murit. Mântuitorul nu oboseşte decât dacă omul fuge de mântuire, sau dacă el o refuză în mod conştient. Isus a venit să caute şi să salveze ce era pierdut. Noi nu trebuie să-l căutăm pe El. Dorinţa Lui de a ne duce în rai este mult mai mare decât a noastră de a fi iertaţi. Mântuirea nu trebuie căutată, ci doar acceptată. Când omul a ajuns în vale, înţelesese deja acest lucru.

Când mă apropii de Sfânta Cină, primul lucru la care trebuie să mă gândesc, când aud cuvintele acesta este sângele Meu care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor, este să-mi dau limpoede seama că-mi sunt adresate mie. Ştiu eu le fel de sigur ca un călăreţ care are un cal, că păcatele mele sunt iertate şi uitate. Dacă înţeleg acest lucru m-am autoanalizat bine şi sunt vrednic de Sfânta Cină.

Meditaţia 13

Două sensuri ale lui „Sabahtani”

Eloi, Eloi, lama sabahtani a fost strigătul lui Isus de pe cruce. Evanghelistul a tradus aceste cuvinte din aramaică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15:34). Dar aceasta nu este singura traducere posibilă.

Sabahtani este parsoana I, timpul trecut de la meşabeah care înseamnă a abandona. Dar meşabeah înseamnă şi a slăvi. Este frecvent folosit în acest sens, chiar în rugăciunile ebraicei moderne, aşa încât cuvintele lui Isus puteau fi traduse: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, cât m-ai proslăvit! Acestea erau cuvintele cu care terapeuţii, o ramură a sectei esenienilor din vremea lui Isus, îşi încheiau rugăciunile. Era o exprimare a uimirii în faţa mulţimii harurilor primite.

În ultima seară Domnul S-a rugat: Proslăveşte pe Fiul Tău folosind probabil cuvântul aramaic meşabeah. Rezultatul aparent nu era proslăvirea, ci abandonarea de către cei mai mulţi din ucenicii Săi, biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi părăsirea de către Dumnezeu. Oare în acest fel răspunde Tatăl ceresc rugăciunii?

Dar implorarea lui Isus din această seară poate să fi avut şi un sens tainic. Tată, a sosit ceasul! Planul nostru va fi împlinit. Părăseşte (şabeah) pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească (tot şabeah) îndurând toate cu răbdare şi dragoste. Astfel, patimile care au urmat sunt o împlinire a rugăciunii lui Isus.

La fel de ciudate pot părea vorbele lui Isus: M-ai părăsit, la timpul trecut. În timp ce El era părăsit atunci şi acolo – răstignirea era un eveniment al prezentului. Atunci de ce foloseşte Isus timpul trecut? În mod obişnuit, când cineva este bătut nu întreabă: De ce m-ai bătut, ci spune de ce mă baţi, folosind timpul prezent.

Unul din secretele puterii spirituale este de a trăi în afara timpului. O revoluţie actuală, cu toate ororile ei imediate, este greu de îndurat. Dar putem asculta cu uşurinţă informaţii despre Revoluţia Franceză şi ghilotina ei de acum 200 de ani. Dumnezeu şi Duhul trăiesc veşnic. Veşnicia nu este absenţa timpului, ci viaţă dincolo de timp. Tu poţi decide cum să priveşti un episod din viaţă, în prezent sau în trecut. Oricine retrăieşte amintiri din prezent ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în prezent. Fenomenul poate fi şi invers. Puteţi transfera greutăţile de azi în trecut, prin aceasta făcându-vă capabili de a le privi cu seninătate. În felul acesta nu vă vor înfrânge. Numai aşa am putut rezista noi, cei din închisori.

Meditaţia 12

Dublul sens al cuvântului Netzah

Când am fost întemniţat mi-au dat douăzeci şi cinci de ani de închisoare, ceea ce era, practic, ca şi o întemniţare pe viaţă. În ziua în care mi s-a dat sentinţa, mi-au trecut prin minte următoarele gânduri: Cuvintele ebraice din Biblie au o mulţime de înţelesuri, dându-le un spectru asemenea curcubeului. Hai să analizăm două sensuri ale cuvântului netzah. Acest cuvânt poate însemna necontenit. De ce nu mai conteneşte suferinţa mea? întrabă Ieremia (15:18). Dar netzah mai înseamnă şi victorie (1 Cronici 29:11 şi Isaia 25:8). Astfel, ceea ce apare ca fiind o întrebare disperată, fără răspuns în Ieremia, ar putea fi tradusă: Ce-i cu suferinţa mea? Este spre împlinirea izbânzii.

Se spune că regele Solomon stătea odată pe malul mării, admirând steagurile mai multor ţări, arborate la navele ce treceau pe acolo. El l-a intrebat pe marele preot care stătea alături: Câte nave crezi că trec pe an prin apele noastre? Preotul a răspuns: Doar trei. Gândind că preotul e insolent, regele a răspuns indignat: Cum îndrăzneşti să dai un astfel de răspuns? Văd zeci de nave chiar în clipa asta. – O iluzie, a răspuns marele preot. În realitate, toate navele care navighează prin toate mările sunt doar trei: nava poftei după avere, nava poftei după faimă şi aceea a poftei după plăcere.
Acestea sunt cele trei forţe care mână pe oameni peste mări, orice nume ar lua o navă pentru scurtul ei timp.

Regele a cântărit acest răspuns câtva timp. În „Cântarea” lui el vorbise despre o a patra navă , una foarte mică, incapabilă să navigheze dincolo de mica mare a Galileii dar, în final, depăşindu-le pe toate celelelte.

Aceasta a fost nava lui Mesia, o navă dusă de jertfe Fiului lui Dumnezeu, de dragoste puternică, de dorinţa de a sluji. Ea navighează sfidând toate legile hidrodinamicii. Minunea facuta de Mesia atunci când, la porunca Lui a încetat furtuna, iar corabia a fost salvată, este un miracol mai mare decât se consideră în mod obişnuit. Marcu a scris că furtuna arunca valurile în corabie aşa că mai că se umplea corabia. (Marcu 4:37)

Orice vas plin cu apă se scufundă, fie că e furtună sau nu. Dar acest vas, corabia lui Isus, nu s-a scufundat nici măcar când apele păcatelor, ale dezbinărilor, ale ereziilor şi ale persecuţiilor au umplut-o până la refuz. Ea înaintează spre izbândă. Necontenita (netzah) suferinţă este doar umbra lui netzah, izbânda spre care navighează.

Meditaţia 11

Oricine ar considera de prost gust să discu6te public, după nuntă, problema virginităţii soţiei sale, totuşi această indecenţă este comisă astăzi de foarte multe persoane care pun la îndoială faptul că Maria a fost într-adevăr fecioară când l-a născut pe Isus.

În multe cercuri se contestă profeţia lui Isaia asupra naşterii din fecioară. Se argumentează că în cuvintele sale (7:14) De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn:”Iată, fecioara va rămâne însărcinată”, expresia ebraică almah nu înseamnă în mod obligatoriu fecioară. Ar putea de asemenea să însemne tânără femeie.

Ca alte substantive în ebraică, cuvântul fecioară are două forme. Elem, forma masculină, este întotdeauna folosită pentru un băiat foarte tânăr, care nu a cunoscut încă o femeie, ca David când l-a ucis pe Goliat (1 Samuel 17:56). În acest pasaj versiunea autorizată traduce elem prin adolescent. Cuvântul revine în 1 Samuel 20:35 referitor la un băieţel care îl însoţeşte pe Ionatan.

De vreme ce elem, în forma masculină, indică în mod sigur un băiat virgin, de ce nu ar avea atunci şi forma feminină , almah, acelaşi sens?
Desigur, evanghelistul Matei ştia mai bine ebraica decât profesorii de teologie moderni, iar traducerea lui în profeţia lui Isaia a fost: Fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu… (1:23). În ceea ce mă priveşte, eu cred în naşterea din fecioară a lui Isus, chiar dacă nu ar fi scris în Biblie.

Noi, oamenii, avem cu toţii caractere cu trăsături care contrazic. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce moştenim de la părinţii noştri trăsături care provin din două surse divergente şi adesea contradictorii? Isus, în schimb, este Unul. El nu este scindat de antagonisme interioare. Moştenirea Lui are o singură sursă.

Vă puteţi baza pe Biblie. Maria era fecioară când l-a conceput pe Isus. Acela care a păstrat-o fecioară şi sfântă prin harul Lui, va veghea, de asemenea, ca voi să vă prezenteţi în faţa Lui cu o puritate feciorelnică.

Meditaţia 10

Cuvinte de neînţeles

În original, Biblia conţine cuvinte pe care nu le cunoaştem, de exemplu eşpar, în 2 Samuel 6:19 şi 1 Cronici 16:3. El este tradus prin „carne”, dar pune ghilimelele pentru a atrage atenţia că acest sens este nesigur. Unii comentatori evrei îl traduc prin prăjitură cu stafide.

Nimeni nu este sigur de înţelesul cuvintelor selah şi miktam care sunt frecvent întâlnite în Psalmi. Renumitul traducător Raşi spune că selah înseamnă etern. Ybn Ezra crede că este un semn muzical. Septuaginta traduce selah prin pauză.

Miktaim apare la începutul Psalmilor 16, 56, 57, 58, 59 şi 60. În midraş, un comentariu evreiesc al Bibliei, se spune că David era smerit (makh) şi neprihănit (tam), deci miktam. Raşi că este, ca şi selah, indicaţia unei melodii. Ybn Ezra şi Luther derivă cuvântul de la ketem – aur. O notă din versiunea autorizată engleză a Bibliei numeşte Psalmul 16 – Psalmul de aur. Alţii consideră cuvântul babilonian kafamu ca izvor al lui miktam şi traduc un psalm al mântuirii. Toate acestea sunt presupuneri.

Cuvântul grecesc spiusion, care apare în rugăciunea domnească (Matei 6:11) nu se întâlneşte nicăieri altundeva în literatura greacă. Traducerea de toate zilele din expresia cea de toate zilele este arbitrară. Ieronim a folosit expresia pâinea noastră cea duhovnicească.

Sunt multe alte cuvinte al căror înţeles rămâne tainic. O posibilitate este aceea de a nu atribui nici un sens unor astfel de cuvinte. Nicăieri în Biblie nu se afirmă că tot ce este scris în ea trebuie să aibă înţeles.

„Mumonkan”, o carte fundamentală a Zenului budist din secolul al 12-lea, spunea că lipsa de sens este sensul expresiei „a urma calea”.

Textul ebraic al Bibliei are notaţii muzicale. Vechiul testament este un cântecîn care unele sunete sunt aici pentru frumuseţea lor muzicală, fără vreun sens, la fel cu tra-la-la din cântecele populare ale natiunilor moderne.

Întreaga Biblie este o simfonie inimitabilă. Nu numai sensul frazelor, dar chiar şi sunetul lor poate duce sufletul la extaz.

Să dăm doar un exemplu: Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet (Fapte 4:32). Este desigur un gând adânc, dar în greacă este şi o frază muzicală minunată, o rimă: Kardia kai psyhe mia. Litere, silabe şi cuvinte întregi au fost scrise în Biblie numai pentru splendoarea sunetului. Oricine are ureche muzicală le va gusta. Ele nu pot fi traduse.

Luther a numit raţiunea noastră o fiară, din cauza tendinţei de a se amesteca în subiectele religioase. Mintea raţională caută sens şi logică în orice, inclusiv în Biblie. Dar de ce trebuie să fie limitată mereu Biblia la a avea sens pentru raţiune? Ea vorbeşte sufletului, în primul rând.

Kruger, preşedintele Republicii Natal (Africa de sud), s-a dus la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătes în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, cântând, şi cu o pace adâncă în inimă. Nu găsise sensul lucrurilor, dar renunţase la a mai căuta.

De ce trebuie să aplicăm logica şi judecata în orice? De ce să nu căutăm, mai curând o melodie, cum face privighetoarea, fără a construi fraze care n-au nici un înţeles?

În această muzică trebuie găsit sensul adânc al Bibliei, în care inima cântă, uneori în cuvinte de neînţeles, despre căile ascunse ale lui Dumnezeu.

Gândind astfel, nu m-am sinchisit când vorbirea mea a devenit confuză, din cauza împrejurărilor în care am fost arestat.

Meditaţia 9

Modul de a respira

Noii prizonieri veniţi în închisoare ne întrebau: Cum să rezistăm torturii? Printre alte sfaturi le spuneam: Respiraţi adânc, ritmic.

Pavel scrie: Să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31) Aceasta înseamnă un mod de a respira.

Viaţa omenirii a început când Dumnezeu a suflat Duhul vieţii peste Adam (Geneza 2:7). În ce ritm şi în ce fel o fi suflat Dumnezeu?

Biblia vorbeşte despre mai multe feluri de respiraţie. Păcătosul este comparat cu o măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii (Ieremia 2:24) şi Ieremia vorbeşte despre bărbaţi ca despre nişte cai bine hrăniţi care nechează după nevasta aproapelui său (Ieremia 5:8).

Persecutorul Saul din Tars este descris ca suflând ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. Isus Însuşi avea o respiraţie aparte: El a suflat peste apostolii Săi şi ei au primit Duhul Sfânt (Ioan 20:22).

Preoţii ortodocşi mai suflă încă asupra oamenilor, ca parte a ritualului baptismal. În ce fel respiraţi voi? Suflaţi mânie, poftă? Sau aveţi o suflare liniştită, majestuoasă, senină, aceea a omului care nu are nici un ataşament sau repulsie faţă de lume şi care nu este tulburat de ea. O astfel de respiraţie trebuie să practicăm.

Exerciţiile de yoga pot fi folositoare, dar nu rezolvă problemele. Poţi practica yoga dimineaţa, şi să nechezi sau să sufli mânie după-amiaza. Trebuie să practici respiraţia spre slava lui Dumnezeu, în momentele celor mai mari ispite. Când alţii strigă la voi sau vă torturează, când sunteţi în pericol sau chemaţi spre păcat, liniştiţi-vă şi începeţi să respiraţi într-un mod sfânt: adânc, uniform, ritmic. Aceasta vă va ajuta să fiţi victorioşi.

Limbajul Bibliei ne invată să fim atenţi la felul nostru de a respira. În ebraică – Ketsar af – respiraţie tăiată este expresia pentru nerăbdător; ereh apaim – cu respiraţie îndelungată – înseamnă răbdător, senin. Stările sufletelor noastre sunt conectate cu respiraţia. Când respirăm profund, timp de zece minute, în ritm egal, gândind tot timpul acum inspir, acum expir, atunci mânia devine imposibilă. Cineva, care doreşte să devină mânios, să respire în sens opus procedeului natural.

Faceţi totul spre slava lui Dumnezeu! Chiar felul în care respiraţi este cunoscut de CEl Atotputernic. Copacii respiră rar şi trăiesc mult; insectele, dimpotrivă.

Meditaţia 8

Cuvinte masculine şi feminine

Timp de mai mulţi ani nu am văzut vreo fată sau vreo femeie. Aceasta mi-a sporit curiozitatea privitoare la caracteristicile femininului.

Asemenea majorităţii limbilor, ebraica are substantive masculine şi feminine. Engleza, care are acelaşi articol pentru toate substantivele, este o excepţie în familia limbilor.

În germană masă este masculin şi are articolul der, lampă este feminin şi are artcolul die, pâine este neutru şi are articolul das. Adjectivele şi verbele iau şi ele diferite forme în funcţie de genul substantivului. Acest lucru este valabil atât în limbile latine cât şi în cele slave.

Ebraica nu are numai substantive masculine şi feminine, ci şi forme masculine şi feminine pentru acelaşi substantiv. De exemplu navă este ani la masculin şi anijah la feminin. Şir şi şirah sunt forma masculină, respectiv feminină, a cuvântului cântec. Erets şi artsah sunt cele două forme pentru pământ, aşam şi aşmah pentru jertfă.

Forma masculină şi feminină reprezintă aspectul activ sau pasiv al substantivului în cauză, iar folosirea lor poate afecta sensul iniţial al multor pasaje din Biblie.

Ioan, scriind în limba greacă, consideră vinul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:9) ca nefiind atât de crud, cum ar putea să pară. Conform regulilor gramaticii greceşti, trebuia să se folosească genul masculin pentru substantivul vin, dar el sfidează gramatica şi pune adjectivul la feminin pentru a arăta că la Dumnezeu chiar mânia este blândă.

Sufixul ah în ebraică, de obicei, indică femininul. Numele femeilor sfârşesc adesea prin ah, ca de exemplu Batşebah, Dalilah sau Sarah. Însă această terminaţie mai indică şi direcţia, în sensul că genul limbii ebraice arată tendinţa obiectelor spre feminin, forma pasivă sau supusă. Ele încep toate prin a-şi afirma independenţa, dar în final toate vor fi supuse voinţei lui Dumnezeu.

Ruah, cuvântul ebraic pentru duh, este feminin. În Geneza 1:2: şi Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor, verbul „plutea” ia de asemenea formă feminină. Astfel, o traducere exactă a acestor cuvinte, o redare, care să reproducă ce simte un evreu la citirea lor ar fi: Duhul feminin plutea într-un chip femeiesc pe deasupra apelor.

Numele frecvent al lui Dumnezeu din Biblie, în ebraică, Adonai Sabaoth, nu înseamnă numai Domnul Oştirilor, ci tradus exact Domnul Oştirilor femeieşti, ca Amazoanele. Atât bărbaţii cît şi femeile creştine, toţi cei ce cred, sunt mirese ale lui Hristos şi războinici cu caracteristici feminine. Direcţia noastră a tuturor trebuie să fie spre dobândirea mai multor caracteristici feminine: blândeţe, linişte, supunere, acceptare pasivă a tot ce hotărăşte Mirele.

Biologii au descoperit că toţi embrionii sunt creaţi feminin. Mai târziu cromozomul Y trimite un curent de hormoni masculini peste unii embrioni, transformându-i în masculini. Cromozomul Y face acest lucru prin producerea unui antigen H-Y, o substanţă aflată în celulele tuturor bărbaţilor, dar nu şi în ale femeilor.

La început orice embrion este feminin. Prin devenirea mireselor lui Hristos, prin punerea noastră în poziţie feminină faţă de El, ne întoarcem la starea noastră originară, la scopoul pentru care am fost creaţi, acela de a fi miresele lui Hristos. Un bărbat, odată cu convertirea, devine şi El mireasă a lui Hristos, nu mire.

Meditaţia 7

Cineva lipseşte în genealogia lui Isus

Cine poate crede că Biblia este infailibilă? m-a întrebat odată un pastor. Pot să-ţi arăt cel puţin o frază care este neadevărată. La Matei 1:17, unde găsim afirmaţia că au fost patruzeci şi două de generaţii de la Avraam la Hristos. Dar sunt mai multe în genealogia lui Luca 3 şi în cele ale Vechiului Testament.

Există un aspect şi mai ciudat în genealogia lui Matei. El a fost vameş şi ştia să socotească fără greşeală. Deşi pretinde că dă numele a patruzeci şi două de generaţii, dacă verifici, găseşti că dă numai 41 de nume.

Nu este uşor vizibil faptul că lipseşte o persoană. Atenţie la versetele 11 şi 12 din Matei 1, care arată că unul şi acelaşi Ieconia este numărat de două ori.

Genealogia este împărţită în trei grupe de strămoşi, fiecare grup format din paisprezece persoane, dar ultima persoană a celui de-al doilea grup este şi prima persoană a celui de-al treilea grup.

Un nume este lipsă în această listă: al tău. Isus trebuie să fie conceput în tine întocmai cum a fost conceput în pântecele fecioarei Maria.

Isus a spus: Căci oricine face voia Tatălui Meu, care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră… Până la acest punct, cuvintele Lui sunt uşor de înţeles. Fiecare credincios poate să-i fie frate mai mic sau soră. Dar El oferă şi altă posibilitate: El spune … şi mamă. (Matei 12:50)

Noi putem să-I fim mamă în măsura în care Isus Se naşte în noi. Relaţia Lui cu noi poate fi şi aceea dintre mamă şi fiu. Noi putem avea o atitudine maternă faţă de El.

Orice dragoste conţine un element de interes peresonal. Îl iubeşti pe tata – îţi dă bani de buzunar, o iubeşti pe mama – îţi dă bomboane. Fraţii şi surorile tale sunt tovarăşii tăi de joacă. Numai dragostea maternă este complet dezinteresată, neegoistă. Ştiu despre o mamă care a fost ucisă cu toporul de către fiul ei şi care, înainte de a muri, l-a întrebat dacă nu cumva s-a rănit el.

Dragostea unei mame există fără a cere vreo recompensă. Atitudinea ta faţă de Isus poate fi maternă. Atunci tu vei fi cea de-a patruzeci şi doua generaţie, veriga care lipseşte din genealogia Lui.

Textul lui Matei n-a fost conceput ca o simplă istorie; n-a fost scris nici ca să dea cifre cu o precizie matematică, ci mai degrabă cifre cu înţelesuri simbolice.

Atât Matei cât şi Luca dau un multiplu de şapte ca număr al strămoşilor lui Isus; patruzeci şi doi în primul caz, şaptezeci şi şapte în celălalt. În Biblie şapte este un număr sfânt, dar aceasta este o temă ce va fi abordată în altă meditaţie.

Nu-i adevărat că o încoronare oferă o împărăţie, dar ea este un simbol al ofertei acesteia. Tot aşa, generaţiile de la Adam la Isus nu au fost cu adevărat patruzeci şi două. Matei însuşi dă numai patruzeci şi unu de nume. Dar genealogia aceasta conţine un mesaj spiritual. Ceva poate fi adevărat, fără a corespunde în fapt.

Deci noi Îi putem fi lui Isus mame iubitoare.

Meditaţia 6

Ce este al Cezarului?

Mulţi creştini s-au supus unor oameni ca Hitler, Stalin, Mao şi mulţi dictatori albi, negri ori galbeni. Mulţi au făcut-o cu intenţii bune, ghidaţi de cuvintele Domnului: Daţi Cezarului ce este al Cezarului (Matei 22:21).

Însă cuvintele au fost prost înţelese. Isus nu şi-a sfătuit ucenicii să dea ceva Cezarului. Cuvintele Lui se adresează fariseilor.

Oare ordinul dat unui soldat german are vreo valoare pentru cel britanic? Fariseii şi ucenicii lui Isus erau la antipozi unii faţă de alţii; cuvintele erau adresate detractorilor lui Isus, nu prietenilor.

Isus nu avea niciun bănuţ la El, I-au dat un ban. Vrăjmaşii lui Isus au fost prinşi în sistemul monetar al Cezarului, în timp ce ucenicii lui Isus nu aveau nimic.

Biblia evreilor nici măcar nu conţine verbul a avea. Creştinii consideră averile ca fiind ceva rău, ei fiind doar administratorii avutului lui Dumnezeu. Neposedând nimic, creştinul nu poate datora ceva Cezarului.

Cine a fost totuşi Cezar? Un cuceritor străin care a ocupat Palestina şi nu a contribuit cu nimic la bunăstarea ei. Nu a sădit un copac, nu a construit o şosea, nici măcar nu a vizitat ţara. Însă a stabilit impozite pentru a-i mulge pe cei bogaţi şi a măcelărit pe oricine încerca să se opună edictelor sale.

Nimic din Palestina nu aparţinea Cezarului. Dacă i-ai spune unui român, unui ceh, unui ungur sau unui polonez: Dă sovieticilor ceea ce este al lor, te-ar înţelege pe loc. Nimic nu le aparţine. Aceste cuvinte pot însemna doar: Dă-le o cizmă în spate şi trimite-i să-şi facă bagajele.

Acesta a fost şi sensul cuvintelor lui Isus. Dacă fariseii erau atât de convinşi că slujeau lui Dumnezeu, de ce minţile lor erau preocupate de lucruri care nu sunt dumnezeieşti? Isus le spunea: Faceţi ambele lucruri: slujiţi unei tiranii şi lui Dumnezeu deodată. El ştia că în curând aceştia îşi vor da seama că aceste lucruri sunt incompatibile.

Trebuie să alegi între a fi aghotantul lui Cezar şi un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, care stă în faţa unui împărat fără Dumnezeu, ca Irod, şi care-i spune în faţă: Ceea ce faci este nelegiuit.

Aceasta este atitudinea care l-a costat capul, pe Ioan Botezătorul.

Interpretarea cuvintelor lui Isus, ca fiind un îndemn la supunere faţă de despoţi este greşită. Interpretarea mea proprie este de fapt contrariul. Aşa cum sufletul este mai presus decât trupul, tot aşa demnitatea sacerdotală depăşeşte şi are chemarea să povăţuiască pe cea a statului; cerescul are ascendent asupra pământescului.

Este de datoria autorităţilor să asculte de conducătorii Bisericii, şi nu invers.

Meditaţia 5

Minciuna şi personalităţile biblice

Nu puteam spune anchetatorilor comunişti adevărul întreg asupra activităţii bisericii noastre. Dacă ar fi fost să dăm răspunsuri sincere tuturor întrebărilor lor, ar fi urmat multe alte arestări.

Ne-o amintim pe Rebeca, cea care a recurs la o viclenie imorală pentru a-i obţine lui Iacov binecuvântarea de întâi născut, care i se cuvenea, de fapt, lui Esau (Geneza 27).

Valoarea etică a unei accţiuni este judecată nu doar prin faptul că răspunde anumitor reguli morale, ci şi prin roadele de lungă durată. Dacă Rebeca n-ar fi făcut acest lucru, Isaac i-ar fi dat binecuvântarea lui Esau. Atunci descendenţii lui Esau ar fi fost poporul ales, în locul evreilor. Poate vreun sălbatic ar fi pretins atunci să devină mântuitorul lumii şi poate alţi sălbatici ar fi fost profeţi.

Ce catastrofă ar fi fost dacă Rebeca şi Iacov nu ar fi uneltit şi minţit în acea împrejurare! Comportamentul lor era prevăzut în planul lui Dumnezeu. Văzul lui Isaac slăbise într-atât, încât Iacov să poată fi confundat cu Esau şi să primească binecuvântarea.

Desigur, să faci o asemenea accţiune, chiar în împrejurări excepţionale, este o alegere periculoasă. Alţii îşi vor justifica înşelătoriile egoiste dând ca exemplu ce ai făcut tu din nişte raţiuni sfinte.

Midraşul spune: Iacov a luat pe Rahela, dar în noaptea nunţii, Laban, tatăl fetei, i-a strecurat-o pe Lea, o fată pe care Iacov n-o plăcea (Geneza 29:23-25). Dimineaţa a văzut că a fost înşelat şi i-a spus Leii: „Noaptea te-am strigat Rahela şi tu ai răspuns. De ce m-ai înşelat?”

„Tatăl tău ţi-a spus Esau, iar tu spuneai că eşti fratele tău. Ţi-ai înşelat tatăl. Nici un învăţător nu e lipsit de ucenici; eu am învăţat de la tine”.

Trebuie să fim atenţila acest fel de pericol, dar creştinii nu pot totuşi să se lipsească de înţelepciunea şarpelui. Poate un creştin să fie un inspector de poliţie, un agent secret, un diplomat sau un ofiţer de război, fără a recurge la viclenii?

Cum ar putea Biserica Subterană să subziste în ţări unde sunt persecuţii, dacă nu ar urma exemplul Rebecăi? Astfel de strategii sunt şocante pentru că ele sunt excepţia de la regula creştină a adevărului total.

Cuvintele sunt spuse şi în alte scopuri, nu numai ca să comunice adevărul. Uneori ele folosesc ca autoapărare, precum cuvintele lui Pavel: … fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri (Fapte 28:17).

În 1 Tesaloniceni 2:14-16, Pavel a izbucnit împotriva Evreilor şi a făcut mai mult decât să treacă peste obiceiurile lor. El anulase o parte esenţială a legii evreieşti atunci când a declarat circumcizia fără vreo valoare. Dar acum era în pericol de moarte. În astfel de cazuri, în momente de criză, cuvintele trebuie să fie slujitorii altui stăpân decât cel al adevărului.

Iosif din vechiul testament a spus: Am fost luat cu sila din ţara evreilor. (Geneza 40:15). Nu aşa s-au petrecut faptele, dar noi putem aprecia dorinţa lui de a acoperi păcatul fraţilor săi, care l-au vândut ca sclav.

Trebuie să avem în vedere multiplele faţete ale vieţii omeneşti, atunci când judecăm morala, atât a personalităţilor biblice, cât şi a semenilor noştri.

Meditaţia 4

Atitudinea corectă faţă de sărăcie

Lăcomia noastră, iubirea de bani, ne aduce atât sărăcie cât şi nefericire. Atitudinea corectă a unui bun creştin faţă de un sărac nu este aceea de milă, ci mai repede de invidie sau concurenţă.

Deşi poţi avea mai multă pâine decât fratele tău şi unt şi brânză pe pâine, omul nu va trăi numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4:4). Săracul are un privilegiu pe care tu nu-l ai. Isus a fost trimis să vestească evanghelia săracilor, numai un sărac poate primi pe deplin mesajul. Bogătaşii aud doar Evanghelia diluată, predicată de pastori care n-au fost înfometaţi sau n-au postit niciodată, care sunt bogaţi sau doresc să fie.

Astfel de pastori nu doresc să-şi piardă contribuabilii bogaţi şi le predică din Evanghelie doar atât cât să nu îi ofenseze. Ei nu le vor spune niciodată enoriaşilor bogaţi că au tot atâtea şanse să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu câte are o cămilă să treacă prin urechile acului, cu alte cuvinte, că toată religia lor este zadarnică.

Repet întrebarea pusă le meditaţia precedentă: Oare nu trebuie să-i ajutăm pe săraci? Sigur că trebuie să-i ajutăm, dar cu o conditie: să nu le răpim sărăcia anterioară. Calea de a-i ajuta pe săraci este de a urma exemplul lui Isus şi de a deveni săraci ca şi ei.

Citim în cartea evreilor „Sehem ha tov” cum rabinului Haryim Auerbach de Launtzitz i s-a adresat un cizmar care nu avea lemne să-şi încăşzească încăperea în care stăteau soţia şi copilul lui nou născut. Rabinul l-a trezit imediat pe un alt vecin avut. Bogatul l-a invitat să intre, dar rabinul a preferat să-i vorbească de afară. Era foarte rece şi bogatul a trebuit să stea să tremure afară şi să vorbească mult timp cu rabinul. La sfârşit, rabinul a amintit plângerea cizmarului şi a spus: Acum, că ai simţit tu însuţi ce înseamnă să-ţi fie frig, vei şti ce ai de făcut. Bogatul a dus lemne familiei cizmarului, cărându-le el însuşi, cu o roabă. Cine n-a simţit laţul în jurul gâtului nu poate înţelege situaţia cuiva care este în pericol de moarte.

Nici o avere sau vreun milionar filantrop nu pot înlocui faptele caritabile făcute demult, de către călugării şi călugăriţele cu vocaţia sărăciei. Aceşti oameni, unii dintre ei foşti membri ai claselor avute, au întreţinut săraci în spitale, au făcut cămine pentru bătrâni şi orfelinate. Ei au coborât în realitate şi în duh la nivelul celor pe care s-au străduit să-i ajute, căci, cu adevărat, şi-au iubit semenii ca pe ei înşişi.

Asumându-şi propria sărăcie, ei îi puteau aprecia valoarea. Bătrânii, infirmii şi săracii au fost ajutaţi nu numai cu pâine, ci şi să vadă în sărăcie un privilegiu, iar nu un handicap.

În Statele Unite şi în alte ţări, există foarte multe programe pentru săraci care nu funcţionează. Programul lui Francesco d’Assisi a funcţionat. El a devenit sărac şi i-a determinat pe mulţi săraci să-şi cheltuiască banii, nu prin impozite, greu suportabile, ci dăruind din dragoste.

Sunt diverse modalităţi de a da ajutor. Am citit că locuitorii din coloniile portugheze, când erau bolnavi, treceau pe lângă multe spitale de stat şi mergeau mai departe, oprindu-se la mulţi kilometri distanţă, într-un spital creştin. Când au fost întrebaţi de ce procedează astfel, căci spitalele de stat ofereau dotare şi tratamente ca şi cele creştine, localnicii au răspuns: Da, tratamentuleste acelaşi, dar mâinile nu sunt aceleaşi. Numai mâna goală poate să mângâie.

Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22:22) De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă (Evrei 13:12).

Isus dorea să ajungă la Golgota pentru a împlini salvarea omenirii. Dar, în acele zile, fiecare, călăi şi victime, erau opriţi la poartă pentru a răspunde întrebărilor, pentru a-şi arăta actele. Şi eu am văzut că nu este uşor să treci de poarta unei închisori, nici măcar pentru execuţie. Călăul bate la poartă, garda priveşte suspicioasă prin gaura cheii, apoi verifică ordinul. Aşa era şi înainte.

Este scris în Proverbe 22:22: Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă. Cei care-i aparţin lui Isus sunt fericiţi să sufere pentru El. Nu-i opriţi din nou la poartă să-i întrebaţi, să le încetiniţi marşul eroic spre sacrificiul de sine, oferindu-le iertarea sau punându-le cine ştie ce condiţii. Procedând astfel îi faceţi să sufere mai departe pe nenorociţii a căror slavă stă în suferinţa lor pentru Hristos.
Un creştin trebuie să se comporte astfel încât copiii săi să poată spune plini de bucurie, asemenea lui Iacov: Dumnezeul tatălui meu. Iacov avea străbuni cu care se putea mândri. Avraam părăsise leagănul de civilizaţie din cetatea Ur a Caldeii, pentru a trăi ca un străin pe un pământ sterp, tocmaipentru a fi liber să-L adore pe Dumnezeu, pe care-L cunoştea bine. Isaac a fost gata, de copil, să-L preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa. Astfel de oameni nu ar trebui să fie lipsiţi de necazurile lor care le asigură gloria veşnică.

Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost d

Meditaţia 3

Să respectăm sărăcia

În închisoare am ajuns la cea mai de jos treaptă a sărăciei. Nu mai aveam nimic, ceea ce mă făcea să privesc într-o lumină nouă acest verset: Nu despuia pe sărac pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22.22)

Nu-i fura săracului unica lui avere, acest giuvaier de preţ care este sărăcia. Francesco d’Assisi vorbea despre „sorella poverta” (sora sărăcie.

Asceţii şi sfinţii din toate timpurile au abandonat bucuriile lumeşti pentru acest prieten de valoare. Moise a preferat viaţa săracă a unui păstor, poziţiei de nepot al faraonului.

Budha a părăsit palatele tatălui său pentru a afla seninătatea, pe care numai sărăcia goală o poate da. Hristos, Domnul cerurilor, a ales naşterea într-un staul şi viaţa de dulgher printre oamenii sărmani, iar moartea şi-a aflat-o printre tâlhari, răstignit pe o cruce. El a spus:”Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! (Luca 6:20).

Cu ce drept pot eu lua sursa binecuvântării unui om? Dacă îi iau sărăcia îi iau Împărăţia Cerurilor. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă bogatul din pildă (Luca 16: 19-31)ar fi fost ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bun la inimă” şi şi-ar fi împărţit cu săracu Lazăr hainele scumpe şi l-ar fi invitat zilnic pe acesta la mesele lui copioase. L-ar fi chemat pe Lazar în iadul viitor.

Sărăcia este o poartă a Împărăţiei Cerurilor.

Urâtul stadiu embrionar în care arătăm ca nişte broaşte şi ca nişte maimuţe este prologul omenirii. Dacă distrugi o omidă pebntru că este un vierme respingător, distrugi viitorul fluture. Să-i iei unui om sărăcia înseamnă să-i iei izvorul fericirii veşnice.

Oare nu trebuie să-l ajutăm pe sărac?

Sigur că trebuie să-l ajutăm, dar prin a-i împărtăşi sărăcia, prin a-i demonstra că nu suntem indiferenţi la starea lui înaltă. Maica Tereza din Calcutta a dat în acest sens un exemplu. Împărtăşind experienţa sărăciei, unui sărac i se dă simţul demnităţii în faţa lui Dumnezeu şi a altor oameni, în timp ce, dacă îi arunci câţiva bănuţi, îl jigneşti.

În mod obişnuit, noi confundăm ceea ce este neplăcut cu ceea ce este rău. Sărăcia este neplăcută, dar este o încercare divină a iubirii creştine. Ce fată nu este tentretă să admire un tânăr chipeş care-i oferă inele, brăţări, automobile şi castele? Ar alege ea să trăiască alături de acelaşi tânăr într-o cocioabă?

Era uşor pentru Iov să-L iubească pe Dumnezeu având o familie, având vite şi aur. Dar ce fel de dragoste era aceasta? Trebuie să vină o încercare pentru a întări credinţa lui Iov.

Înainte de a fi închis, situaţia mea socială şi materială era foarte confortabilă. În momente de autoanaliză mă întrebam dacă realmente Îl iubeam pe Dumnezeu, sau mai curând multiplele daruri, atât din afara cât şi din interiorul meu, cu care El m-a înzestrat, îmi determinau sentimentul.

Apoi, în singurătate, foame şi frig, chiar fără ghete, puteam într-adevăr să verific dacă Îl iubeam pe Dumnezeu, sau numai ceea ce-mi dăruise. Cât de fericit am fost să descopăr cum îmi curgeau de pe buze imnuri de laudă în aceste împrejurări! Credinţa mea a fost încercată.

Creştinii nu se tem de foame şi nu l-ar lipsi pe sărac de această experienţă. Căci Isus îi spune chiar şi bogatului, care este obişnuit cu icre negre şi alte delicatese: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi (Ioan 4:32).

Îngerul Rafael i-a spus lui Tobie în cartea apocrifă cu acelaşi nume (12:19): Era ca şi cum mâncam şi beam cu tine. Dar eu mâncam o mâncare nevăzută şi beam o băutură pe care oamenii n-o pot vedea. Hrana îngerilor, pe care şi oamenii o pot împărţi, stă în a-L vedea pe Dumnezeu, în a-L iubi pe El,chiar şi la vreme de necaz şi în a-I împlini voia în totul.

Nu poţi sta în restaurante luxoase, ascultând muzică de jazz, servit de fete pe jumătate goale şi nu poţi să te îmbuibi, participând totodată şi la ospăţul ceresc. Nimeni nu poate avea ambele lumi. Hrana cerească este pentru cei înfometaţi.

Kierkegaard avea dreptate când spunea: A-l reprezenta pe omul care, prin propovăduirea creştinismului, a atins şi s-a bucurat la cel mai înalt grad de toate bunurile şi plăcerile lumeşti, a-l reprezente pe el ca martor al Adevărului, este la fel de ridicol ca şi atunci când s-ar vorbi despre o fecioară înconjurată de mulţimea copiilor pe care ea i-a născut (Atac contra creştinismului).

După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-şi fi început slujba sa.

Dumnezeul nostru este Cel al porţii înguste şi al urechilor acului.

Dacă din pricina poziţiei tale sociale, nu eşti printre cei înfometaţi, ai un mijloc simplu de corecţie: poţi posti. Dar nu-i fura săracului mana cerească.

Actele voastre, bine intenţionate, de filantropie, pot fi jafuri.

Meditaţia 2

De ce atâta suferinţă?

Citind Biblia din memorie, singur într-o celulă, am fost izbit de câtă suferuţă este în ea străbătută.

Începe cu catastrofa izgonirii omului din rai şi se încheie cu intrarea majorităţii oamenilor în iad.

De ce oare trebuie să sufere până şi sfinţii? De ce există suferinţă până şi în lumea animală şi vegetală? De ce se nasc copiii în suferinţă? Este suferinţa singura metodă pedagogică a lui Dumnezeu?

De ce există răul? De ce au suferit creştinii în închisorile comuniste?

După ce şi-a dedicat patruzeci de ani din viaţa sa slujbei misionare, printre aborigenii australieni, un pastos s-a îmbolnăvit. Pentru că era greu bolnav a trebuit să fie transportat pe nişte drumuri impracticabile, până într-un oraş. De-abia mai respira. În această stare el a cerut familiei să-i cânte şi să-i citească din Biblie. Într-un sfârşit a spus: Încetaţi cu laudele! I-am slujit toată viaţa şi lui nu-i pasă de mine. A smuls Biblia din mână soţiei şi a aruncat-o într-un tufiş. Nu putea găsi un răspuns la problema suferinţei sale.

Singurul răspuns, care cred că se poate da, este să nu pui nicio întrebare. Când Se afla pe Cruce, Isus L-a întrebat pe Dumnezeu de ce L-a părăsit până şi pe unicul Său Fiu. Întrebarea Lui este urmată doar de un semn de întrebare. Tot ceea ce ni se descoperă este că întrebarea există şi că putem trăi cu ea.

Un suferind a venit odată la un pastor şi i-a pus mai multe întrebări. Pastorul a răspuns: îngenunchează aici în biserică şi cere-I lui Isus răspunsul. Omul a replicat: Chiar credeţi că voi auzi un glas din cer? – Nu, a răspuns pastorul, dar stând tăcut în rugăciune timp de mai multe ore înaintea lui Dumnezeu, îţi dai seama că poţi merge mai departe, fără răspuns la toate problemele tale. Acesta s-ar putea să fi fost răspunsul lui Isus şi te vei linişti. Nu ai nevoie de altceva decât de pacea Lui care depăşeşte orice înţelegere. Nu ai nevoie de pace şi de înţelegere, căci înţelegerea presupune calităţi pe care cei mai mulţi dintre noi nu le avem.

Talmudul (Haghiga) spune că au existat patru oameni care au ajuns până sus de tot: Ben Azai, Ben Zoma, Elişa ben Abuya şi Rabbi Akiva. Ben Azai a văzut slava lui Dumnezeu şi a murit, Ben Zume a văzut-o şi a înnebunit. Elişa ben Abuya şi-a pierdut credinţa. Numai Rabbi Akiva s-a întors nevătămat.

Pavel scrie despre un om care a fost răpit în rai, dar n-a putut comunica nimănui ceea ce a trăit, căci cuvintele pe care le auzise acolo nu pot fi redate. ( 2 Corinteni 12:2-4)

O legendă spune că Moise a stat odată în meditaţie lângă o fântână. Un drumeţ s-a oprit să bea din fântână şi, când s-a aplecat, i-a căzut punga de la cingătoare. Omnul a plecat. La scurt timp un alt om a trecut pe lângă fântână, a văzut punga şi a luat-o. Puţin mai târziu, un al treilea s-a oprit să-şi potolească setea şi s-a culcat apoi la umbra fântânii. Între timp, primul a descoperit că-i lipsea punga şi, dându-şi seama că nu putuse să o piardă decât la fântână, s-a întors, l-a trezit pe cel ce dormea acolo (care desigur, nu ştia nimic), şi i-a cerut să-i înapoieze banii. Între cei doi a urmat o discuţie, apoi s-au înfuriat şi primul l-a omorât pe celălalt. Martor la acestea, Moise i-a spus lui Dumnezeu: vezi, de aceea nu cred oamenii în Tine. E prea multă nedreptate şi rău în lume. De ce a trebuit ca primul trecător să-şi piardă punga şi să devină apoi un ucigaş? De ce a trebuit ca cel de-al doilea să găpsească punga cu banii, pentru care nu muncise? Al treilea era complet nevinovat. De ce a fost omorât?

Dumnezeu a răspuns: Îţi explic doar o dată… Primul trecător era fiul unui hoţ. Punga conţinea banii furaţi de tatăl celui de-al doilea trecător care, găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea.

Al treilea era un ucigaş a cărui crimă nu avea să fie descoperită niciodată şi care a primit de la primul pedeapsa pe care o merita. Pe viitor să crezi că există un sens şi o dreptate în tot ce se întâmplă, chiar atunci când nu le înţelegi.

Credinţa în Dumnezeu este unicul răspuns la taina răului.

Meditaţia 1

Taina jertfei lui Isus

Presupuneţi că aţi trăi acum 2000 de ani în Palestina, că aţi fi păcătoşi, apăsaţi de vinovăţie, şi că Isus v-ar spune: Păcatul vostru este greu şi meritaţi pedeapsa. Plata păcatului este moartea. Dar mâine Eu voi fi biciuit şi încoronat cu o coroană de spini pentru voi. Vă invit să priviţi când vor bate cuie în mâinile şi în picioarele Mele şi Mă vor ţintui pe cruce. Voi striga în chinuri şi voi împărtăşi suferinţa sfintei Mele mame a cărei inimă va fi străpunsă de milă pentru mine, ca de o sabie. Veţi fi acolo şi-mi veţi auzi strigătele. Şi când voi fi murit, veţi şti că păcatele voastre sunt iertate pentru totdeauna, că Eu am fost în locul vostru ţapul ispăşitor. Astfel vor fi mântuiţi oamenii. Acceptaţi să sufăr pentru păcatele voastre sau preferaţi să vă suportaţi singuri pedeapsa?

Ce aţi răspunde?
Cred că aceasta este problema care ar trebui pusă în faţa unui suflet ce caută mântuirea. Cu o mie cinci sute de ani înainte de istorica naştere a lui Isus, Biblia spune: Astăzi Te-am născut (Ps 2:7). Tot Ea spune penitentului, la 2000 de ani după Golgota: Astăzi mor pentru tine. Viaţa şi moartea lui Isus sunt în afara Timpului şi Spaţiului.

Voi o acceptaţi? De multe ori, în închisorile comuniste am văzut cum un pastor era bătut la sânge în locul altui prizonier. Gardianul pronunţa numele unuia care era pedepsit să primească bătaie şi pastorul răspundea simplu: eu sunt. La Auschwitz, Maximilian Kolbe, care era preot, s-a oferit să moară în locul unui polonez condamnat la moarte de către nazişti. Polonezul era tatăl al mai multor copii. Comandantul lagărului a acceptat substituirea şi polonezul a scăpat. Kolbe a murit prin asfixiere. Dacă aţi fi fost în locul acelui polonez, aţi fi acceptat jertfa lui Kolbe?

Am locuit mulţi ani într-o celulă subterană izolată, în afara timpului, ceva asemănător cu imponderabilitatea în care trăiesc astronauţii. Aşa cum ei nu pot face diferenţa între greu şi uşor, tot astfel eu nu făceam distincţie între trecut, prezent şi viitor. În celula mea din închisoare simţeam prezenţa lui Isus. Viaţa Lui nu aparţinea trecutului, nici nu era o succesiune de evenimente. El mi-a pus în faţă problema pe care am pus-o şi eu în faţa cititorilor mei. Isus mi-a spus: Eşti păcătos şi eşti condamnat la pedeapsă veşnică pentru rătăcirile tale, dar eu sunt gata să te salvez. Pentru păcatele tale Eu voi fi lepădat, biciuit, scuipat, încoronat cu o cunună de spini, voi îndura chinurile răstignirii şi durerea de a-Mi vedea sfânta mamă cu inima zdrobită la piciorul crucii. Sângele Meu te va curăţa de toate păcatele.
Trebuie să hotărăsc dacă accept sau nu jertfa Fiului nevinovat al lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Am crezut că „a accepta” ar fi dovada celei mai mari slăbiciuni şi am refuzat categoric această propunere. Isus a fost recunoscător pentru refuzul meu.

Apoi a venit întrebarea reală, lucru pe care El îl avusese în minte încă de la început: Ce-ar fi dacă ţi-aş integra fiinţa într-a Mea, dacă ai deveni o parte a trupului Meu, dacă te-ai nega ca fiinţă independentă şi aş trăi în tine de acum înainte şi ai fi răstignit cu Mine (Galateni 2:20), îngropat cu Mine (Romani 6:4) şi ai împărţi cu Mine suferinţele Mele?

Ce-ar fi dacă, în timp ce în biserică lumea se bucură în siguranţă în braţele Mele, tu ai fi ca un braţ al Meu ţintuit împreună cu Mine pe cruce dar împărtăşind, în acelaşi timp, slava Mea. Vrei să devii colaboratorul Meu pentru salvarea omenirii, alinarea suferinţelor ei, împlinind ce lipseşte suferinţelor Mele? (Coloseni 1:24) Prezenţa Mea în tine, rănile suferinţelor Mele vor aduce roade reale în sufletul tău. Am acceptat această propunere.

Creştinii sunt făcuţi să aibă aceeaşi vocaţie cu a Împăratului lor, aceea de purtători ai Crucii. Această conştiinţă, a unei chemări înalte şi a părtăşiei cu Isus, este cea care aduce bucurie în încercări, care-i face pe creştini să intre în închisori pentru credinţa lor, cu bucuria unui mire ce intră în odaia de nuntă.

Când George Vius, Secretar General al Uniunii Baptiste din URSS, a fost condamnat pentru credinţa lui, credincioşii prezenţi în sală l-au acoperit cu flori, iar fetiţa lui, căţărată pe un scaun, a spus în faţa judecătorilor comunişti: Tată, cu Hristos eşti liber în închisoare, iar liberatea fără El este închisoare. Credincioşii care Îl aşteptau afară l-au primit cu un imn creştin.

Ruda unui prizonier creştin din China Roşie i-a spus cuiva, căruia îi împărtăşea grijile: Nu trebuie să ne compătimeşti căci, dacă el nu s-ar afla în acest lagăr de muncă, ar mai putea cei de acolo să audă Evanghelia Domnului Isus?

În acelaşi spirit ar trebui să primim şi noi crucea sărăciei, a discriminării rasiale, a trădărilor, a infidelităţii conjugale, a răzvrătirii copiilor şi tot felul de alte necazuri ale vieţii.

O persoană care acceptă, pentru sine, moartea lui Hristos şi care cântă „aleluia” nevinovatului Fiu al lui Dumnezeu, care primeşte pedeapsa ce i se cuvine ei însăşi, o astfel de persoană ar trebui, deci, pedepsită mai sever decât înainte.

Evanghelia este privilegiul de a deveni un membru al Trupului lui Hristos, părtaş al suferinţei, al morţii în chinuri împreună cu El. Pentru că sacrificiul cere convertire, chemările evangheliştilor se numesc „chemare la Altar”. Orice fiinţă care era pusă pe altar în Ierusalim (miei, berbeci, porumbei) murea. Cineva murea pentru tine. De data asta, însă, nu este pus pe altar un animal, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu. El a hotărât-o şi, orice ai face, nu-L poţi determina să Se răzgândească. Poţi doar să-I ceri privilegiul de a fi învrednicit să te sacrifici pe viitor pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. În schimb, vei primi dreptul să mori faţă de păcat, de lume şi de legile ei.

Realitatea unei convertiri stă în unirea cu El. Este ruşinos şi dezgustător să accepţi altfel moartea Lui.

Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost doar un joc cu un copil. Îl cauţi, Îl găseşti din nou, Dumnezeu şi cu tine, amândoi radioşi, amândoi plini de bucurie. Există o învăţătură adâncă în Talmud: Înainte de a mânca şi a bea, omul are două inimi. Simte şi propria foame şi pe a altuia. După ce a mâncat şi a băut, rămâne doar cu o inimă, cu gândul doar la confortul personal.

În loc de a-i răpi săracului sărăcia şi nenorocitului necazul, care-i va fi slava viitoare, ai grijă ca nu cumva să fii şi tu printre cei cu două inimi.


Anunțuri

31 Responses to Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare

  1. violeta spune:

    ma bucur mult pentru aceasta initiativa a ta. Domnul sa-ti rasplateasca!

  2. rose4you spune:

    Violeta imi place tare mult blogul tau” nu ma lasa” sa postez fiindca nu-s „conectata”…mi-ar placea sa vorbesc cu tine pe privat fiindca mi place cum scrii si ai un mod fain de a vedea lucrurile si cred ca am multe de invatat de la tine cu multumiri si respect Lorelei!

  3. rose4you spune:

    scuze Violeta…am reusit eu incurc „borcanele”-uneori…

  4. violeta spune:

    Uite, Lorelei, de-abia acum vad mesajul tau. Ma bucur ca pana la urma ai reusit sa-mi trimiti un mesaj si pe blog. Adresa mea e in blog la Contacts, daca vrei sa vorbim. Pace 🙂

  5. ionatan spune:

    Sper să fie cu bucurie demersul acesta. Mă gândesc, de asemenea, la o altă pagină, dar încă nu-mi voi deconspira intenţiile.

    Sper să vă fie cu folos prietenia. 🙂

  6. rose4you spune:

    Multumesc 🙂 . …Sa fie o pagina cu „mesaje” cumva?

  7. ionatan spune:

    ceva în genul ăsta… un fel de mesaje… 😉

  8. violeta spune:

    si eu am o surpriza…

  9. ionatan spune:

    abia aştept, violeta! 🙂

  10. violeta spune:

    ionatan… tu personal o sa fi cam dezamagit…

  11. elisabeta spune:

    cu adevarat de folos, aceste „perle de intelepciune”. multumiri.

  12. ionatan spune:

    Îmi doresc bucurie pentru toţi aceia care vin şi citesc!

  13. violeta spune:

    Lafel si celor care scriu 🙂

  14. violeta spune:

    multumesc Domnului ca ti-a pus pe inima sa publici meditatia 2! Citisem undeva legenda cu Moise dar nu mai stiam unde si nici tot mersul ei! 🙂

  15. ionatan spune:

    păi mi-a pus de 100 de ori, câte o dată pentru fiecare meditaţie… 🙂

  16. Dragii mei, cartea „100 DE MEDITATII ÎN ÎNCHISOARE” este o mare binecuvântare pentru noi toti si trebuie citită obligatoriu de TOTI cei care afirmă că sunt crestini si nu numai de ei. I-am cunoscut personal pe pastorul RICHARD WURMBRAND si pe sotia sa, SABINA. Am fost foarte fericit să dau mâna cu ei, să-i aud vorbind si să învăt de la dânsii, mai ales că ulterior, amândoi au trecut în vesnicie si astăzi au mai rămas doar cărtile, casetele si CD-urile care sunt atât de folositoare pentru sufletele noastre!!! NU UITATI că puteti citi tot aici pe acest blog si cealaltă lucrare exceptională numită „CRESTINISMUL REDUS LA ESENTE” de C.S. LEWIS.
    Felicitări bloggerului Ionatan pentru modul cum slujeste Domnului nostru preaiubit!!!

  17. […] citi aceste meditatii in blogul Jurnalul scrierii iubirii administrat de Ioantan Pirosca. (de acolo am copiat si eu aceasta legenda – de la meditatia 2) […]

  18. Damaris spune:

    Cataline,

    Ionatan ne slujeste si pe noi . Cu usha larg deschisa si masa frumos aranjata cu bucate alese. Asortate.Inspirate.

  19. ionatan spune:

    Domnul fie lăudat pentru slujbele pe care ni le-a încredinţat!

  20. […] din inchisoare de Richard Wurmbrand (le poti citi si aici, pe masura ce sunt publicate, pe blogul Jurnalul scrierii iubirii administrat de […]

  21. cristian spune:

    De departe cel mai citit scriitor crestin??
    Ma indoiesc…
    Stiti ca a fost salvat de la moarte de Valeriu Gafencu, care pe moarte fiind si el i-a dat lui Richard W. antibioticul care-l primise, salvandu-i viata, sau mai exact dandu-si viata lui pt a altuia.. Asta inseamna sa fii ORTODOX fratilor!!!
    Dumnezeu si Maica Domnului sa va ajute tuturor!!

  22. ionatan spune:

    Cu Gafencu, nu ştiu, nu eram acolo… Tu erai? Apoi, zi-mi şi mie, în câte limbi sunt traduşi cei despre care spui? Despre Wurmbrand ştiu că circulă în doar vreo 88… Asta înseamnă să NU fii ortodox?
    În ce mă priveşte, mă mulţumesc cu ajutorul lui Dumnezeu.

  23. adelina spune:

    Gafencu a facut un gest marturisit nu de el insusi, caci a murit, ci de Ioan Ianolide si altii care au fost acolo la racoare si au vazut ce s-a intamplat. Sunt materiale atestate. Si codul lui da vinci a fost tradus in toate limbile dar asta nu-l impiedica sa fie o erezie. Argumentul unic pentru un crestin ortodox este jertfa, dupa modelul lui Isus Hristos. Iar Wurmbrand a lepadat crestinsimul dupa ce a iesit din inchisoare.
    Iar Gafencu a scris in inimile oamenilor dupa modelul lui Hristos.

    Vezi mai jos niste articole pe tema asta.
    Doamne ajuta

    http://www
    http://www

  24. ionatan spune:

    Absurd! Afirmaţia pe care o faci te descalifică din punct de vedere creştin. Dar nu exclud că pot fi şi creştini… descalificaţi. Argumentul „tău” unic ar trebui să nu fie al tău, ci al lui Hristos. Îmi dovedeşti că NU ai citit nici două rânduri de-ale lui Wurmbrand, altfel ai fi înţeles să taci, indiferent de argumentele oricum unilaterale şi tendenţioase.

    Acelaşi Doamne-ajută!

  25. adelina spune:

    Ce fel de crestin e fiecare se va vedea la Infricosatoarea Judecata, si imi doresc sincer sa fie bine si pt mine si pt tine si pt toata lumea.

    Revin cu citat despre ce am vrut sa spun.

    Richard Wurmbrand fost eliberat în 1955, dar, în mod straniu, a activat tot la luterani şi neoprotestanţi, fără să arate prin atitudinea sa că s-a convertit la Ortodoxie. A fost rearestat în 1958 şi până în 1964 a fost întemniţat la Gherla, lăsând pe unde a trecut impresii contradictorii, dar nu se declara niciodată ortodox. După eliberare,la scurt timp, a plecat în SUA, şi s-a stabilit undeva în California, iar în 1966 a dat mărturie în faţa Senatului american, demascând diabolicele experimente din închisorile comuniste din România. Ioan Ianolide mărturiseşte despre el: „Am auzit, de asemenea, că ar fi scris mai multe cărţi. Nu le-am citit, dar, interesându-mă de ele, am înţeles că a ascuns tot ce văzuse, trăise şi simţise la Târgu Ocna. A uitat adevărul ortodox. A uitat că a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. În tot acest timp creştinii minunaţi pe care el i-a descoperit în Târgu Ocna se stingeau în temniţa cea mare a comunismului” (I. Ianolide, op.cit., p. 192)

  26. ionatan spune:

    Botezul creştin nu poate fi decât unul singur, dragă adelina, şi e cel administrat de Duhul lui Hristos. Nu la ortodoxie s-a botezat Wurmbrand, ci la creştinism. Cu siguranţă că noi, oamenii, putem să (ne) revendicăm ce şi cum avem interesul, dar nu noi stabilim valoarea botezului în sine. Asta nu înseamnă că nu devenim martori ai cuiva, prin botez: ai lui Hristos şi ai conştiinţei noastre. Mi se pare cel puţin lipsit de bun simţ să emit judecăţi de genul celor din citatul adus de tine. Datorită abordării vădit partinice a lui I. Ianolide, îmi permit să fac abstracţie de mărturia lui, şi te sfătuiesc să faci la fel.

  27. rubenbudau spune:

    buna initiativa, felicitari

  28. sheila spune:

    F BUNA INITIATIVA! FELICITARI!!!

    GOD BLESS WURMBRAND! :))

    Cine-i fara pacat sa arunce cu piatra!

    Adelina si pt toti care il judecati pe wurmbrand…
    scrieti pe youtube… Armata salvarii… este un documentar despre oamenii bibliei…. TOTI au fost cu pacate… Avraam,Noe,Moise,Petru,Pavel etc… NIMENI nu e BUN…. BUN este UNUL SINGUR: DUMNEZEU!
    Asa ca cine se crede BUN sa arunce cu piatra!

    ionatan daca se poate sa-mi dai un contact de-al tau…doar daca se poate…
    GBU ALL!

  29. Viorica Buda spune:

    Ionatan,este cel care recita poiezia VECERNIE-alaturi de fr.T . DORZ ?

  30. Viorica Buda spune:

    Multumesc pentru gazduire.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: