Al Tău bal

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.

Zaheu

Solare soboruri de îngeri întorc
O frunză cu pomul spre mine,
În ochii mulţimii Isus face foc
Se flăcără veşti despre Sine.

Pe-acolo îmi trec zi de zi ocoliş
De scundă, zaheică teamă,
Că n-oi reuşi nici măcar pe furiş
Pe Domnul să-L văd când mă cheamă.

Desfoi dintre umbre un mic amănunt,
Sunt eu căţărare-n coroană,
O stea preţioasă pe lume nu sunt,
Mai mult oblojire pe-o rană.

Dar casa, oricâtă ar fi, e a mea
Acolo e locul sfinţirii.
Căci astăzi e Domnul aici să îmi dea
Sărutul din prag, al iubirii.

Şi trec din obraz în obraz să-L primesc,
Pe buze îi simt veşnicia.
Înalt o fi pomul din care-L privesc,
Dar şi mai înalt e Mesia.

O suferinţă cu sceptru

O moarte grabnică, necruţătoare, sălăşluieşte în mine. Mă încolăceşte metodic, cu braţe lungi şi oarbe. Doamne, de ce am fost eu mai rău ca alţii?

Îmi privesc cărţile şi cred că înţeleg câte ceva. Citesc Scriptura şi mă încarc de speranţă. Oare suferă credinţa mea?

Îl iubesc pe Domnul şi îmi pun tot felul de întrebări. Vă iubesc pe voi şi, dacă aţi putea da vreun răspuns, v-aş pune aceleaşi întrebări. Dar răspunsurile îmi vin sub formă de suferinţă. Şi asta , nu de acum, ci de mereu.

Depind numai de minunile Lui. Ştiu că nimic altceva nu se poate împotrivi bolii apărute ca din senin, ca o suferinţă cu sceptru. Mă obişnuisem cu suferinţa, era ceva cunoscut, ceva devenit familiar, puteam scrie şi poezii pe seama ei… Dar aşa, nu mă mai pot gândi decât la durere, febră, planuri pentru testamentare abandonări şi cum să fac să ajung până la toaletă.

Dar El ştie toate astea. Facă-se voia Lui!

De ce să nu vorbesc despre asta?

O zi de bucurie: Crăciunul! Sărbători fericite!
Dar cum să fac să ascund lacrima? Ideea că e foarte posibil ca să nu vă mai pot ura acelaşi lucru la anul, decât, poate, prin cărţile mele, nu e cea mai fericită idee… Spuneam nu de mult că voi povesti „în direct” viaţa şi… moartea mea. Dar nu ştiam atunci că despre viaţă nu voi mai avea multe de spus.

Am tăcut în ultimele luni, aşteptând să termin un tratament foarte greu (interferon) împotriva hepatitei c de care sufar, tratament care, aplicat peste paralizia evolutivă care mă reduce fizic de ani mulţi, m-a anulat pur şi simplu. Pe deasupra, în urma unui accident stupid, mi-am mai rupt şi meniscul, făcându-mi mişcarea aproape imposibilă.

Mă durea tăcerea asta, ca orice ignorare a prieteniei. Speram că se va termina şi că voi reuşi să mă mobilizez suficient, ca să revin. Dar… imediat ce l-am terminat, la controlul medical am aflat (asta de curând) că sufăr de cancer hepatic malign, că organismul meu este prea slăbit ca să mai poată suporta un alt tratament şi că… Sună ca o condamnare la moarte.

N-am decât un răspuns: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.”

***
toate lucrurile
ca oştirea cucerită de flori
lucrează parfum
aur smirnă şi tămâie
pentru naştere pentru înviere
pentru rămân
şi azi şi mâine şi-n veci
în braţele Pruncului

Dar mai am o veste: de data asta, de bine.

Ieri am primit cele două cărţi ieşite acum de sub tipar: „Trecerea prin icoană – partea întâi” şi „Îngerul cel mai scurt înspre mâine şi alte povestiti”. Cererea de achiziţionare se poate face aici.

Ceruri… în colaborare

Voi, ceruri!

la http://ionatanpirosca.net

Îţi mulţumesc de parcă aş cânta

La http://www.ionatanpirosca.net/

Să vă spun, să nu vă spun…?

Mă gândeam să-i dau drumul la 1 August, dar n-am răbdare. Vedeţi şi voi ce e acolo, la http://ionatanpirosca.net… În rest, să dea Dumnezeu bine!

Hai să facem pârtie!

Plimbarea la Arad a fost o adevărată aventură, pentru mine. Dacă n-aş fi avut alături pe Domnul, dar şi pe ajutorul pe care El mi l-a trimis, nu m-aş fi încumetat. Sigur că aş fi pierdut lucruri minunate, cum au fost seara petrecută la Metanoia, sau zilele calde de la Pecica, unde întâlnirea ecumenică de vineri seara ne-a unit inimile în laudă şi închinare…

Serbarea de împlinire a 100 de ani de la ridicarea Bisericii Baptiste din Pecica a fost un adevărat festin spiritual. Invitat să mă alătur bucuriei generale, m-am gândit ce aş putea spune… Ce anume înseamnă pentru credincioşi astfel de locaşuri?

Şi mi-am adus aminte că, atunci când am mai crescut, iarna, când zăpada era mare, tata ne trimitea, pe mine şi pe fratele meu, să facem pârtie. O cale, adică, prin zăpadă, pe care să putem trece noi şi musafirii noştri. Ba tot pe acolo puteau veni colindătorii, de Sărbători. Uneori zăpada era mai înaltă decât noi, dar aste ne distra şi ne mobiliza, până ne îngheţau mâinile. Mereu ne îngheţau mîinile. Atunci mergeam în casă, unde soba era caldă, iar mirosul ce venea din bucătărie însemna că, după ce aveam să dăm zăpada, ceva bun ne aştepta.

Oare nu ceva asemănător suntem chemaţi a face noi, creştinii? „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Iar frigul spiritual al acestei lumi ne pătrunde în măruntaie, face să ne îngheţe mâinile entuziasmului. Unde să mergem, atunci? Nu la gura sobei? La gura sobei Duhului Sfânt…

Care sobă arde tare şi încălzeşte, pentru noi, incintele pline de aroma bucuriei fraţilor noştri. Acolo ne umplem rezervoarele, ne reîncărcăm cu energie… Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Domnului. Acolo acela se numeşte Biserica, sau Casa Domnului, sau Locaşul de închinare…

Vremea este bună, iar Domnul e cu noi

Ne pregătim, eu şi soţia mea, să plecăm spre Arad. Asta în condiţiile în care la suferinţa mea s-a mai adăugat si o rupere de menisc. Dar vremea este bună, Domnul e cu noi, şi am şi trimis înainte un buzdugan de vreo 100 de cărţi pentru vânzare.  Uraţi-ne succes şi rugaţi-vă pentru noi.

De data asta, în premieră, avem laptopul cu noi, aşa că vă voi putea transmite amănunte de la locurile faptelor, dacă vom avea timp. Vom putea fi găsiţi la Biserica Maranata, Arad, pe 17 şi 18, la Conferinţa de Apologetică, şi la Biserica Baptistă din Pecica, Arad, pe 19 dimineaţa (iar pe 19 seara, sperăm, la Biserica Metanoia, Arad).

Ca şi la alinierea planetelor

***
ca şi la alinierea planetelor
gândurile noastre se învinovăţesc
sau se dezvinovăţesc între ele
Dumnezeu face semn cu eclipsa că e aici
între şipotirea din iarbă şi boturile căprioarelor însetate
El e mereu între noi şi iubirile noastre
ca un mărgean între ostrov şi ocean
El e frumuseţea iubirilor noastre
şi bea sana cu noi şi mănâncă covrigi
exact ca la alinierea planetelor
atunci când Îl strigi
El explodează în inima ta un surâs
de se tot bucură via din vale până-n cules

Iov

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care l-a acuzat pe Dumnezeu. Prietenii lui L-au apărat…

Dar tocmai de aceea!

Noi putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoastem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care-I iau apărarea însă, greşesc fundamental, considerandu-se capabili să-L înţeleagă şi să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamnă a-L „ajusta” şi a etala o sfinţenie pe care nu o avem.

Dacă n-ar fi pajişte pe pământ

***

dacă n-ar fi pajişte pe pământ
aripile fântânilor n-ar mai visa stânjenei
nici movul nu s-ar mai odihni deasupra petalelor lor
întrebând pe fiecare călător despre câmpii

iar dacă vii
o pajişte va înghiţi singurătatea însetării
tu cu fântâna ta în care ploile lui Dumnezeu năvălesc
stropind în jur libertatea bună-dimineţii
de a saluta pe fiecare cu sine
pe fiecare cu inima lui

Când erai bătea o singurătate

***
când erai
bătea o singurătate din către primejdii
cum bat uneori ploile în uluce
de ţi se face răsuflarea fald
în lungul furtunii şi nu mai poţi
răsuci vela în direcţia soarelui-sus

cheamă-l pe El pe Domnul Oştirilor
când se dădea aurul în lucru El venea
cu un cuptor strângea zgura oasele rămâneau
şi băga în ele duh

valea însămânţa aerul cu oştiri
de aici n-oi pleca să facem colibe
să facem colibri spuneau razele
aici o vioară a incendiat un concert
şi oasele după obiceiul lui Dumnezeu
înviau

Punerea pe inimă poate fi o iubire

***

soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o

poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt

era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe

iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii

Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!

La căpătâiul unei surori bolnave

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”

Dumnezeu şi-a pregătit ascuţitoarea!

Cu privire la anunţul pe care l-am făcut aici, nu s-au înghesuit mulţi la scris texte… Am adunat din ce aveam texte de la Tania, Elena Marin Alexe şi de la Nicholas Dinu. Le cer permisiunea să le verific şi să le prelucrez un pic, dacă e necesar.

Mai avem o săptămână la dispoziţie ca să ne hotărâm şi să scriem. Selecţia finală o vor face organizatorii festivalului. Vă rog să nu dezamăgim! Sunt atâtea condeie cântăreţe printre pocăiţi (şi nu numai), că Dumnezeu şi-a pregătit ascuţitoarea!

O pâine pe masă

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!

Aroma de pământ a ierbii mele

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia

O punte uneşte moartea unuia de naşterea altuia, legând totul cum legi două furnici cu un fir de mohor. Apoi orăcăie inima ca un amfibian strivit sub o piatră, de atâta absurd. Sub orice perfuzor, lacrimile par chestii fixe, cuie de bătut frunze verzi pe ramurile frânte…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, astfel că toate astea nu sunt decât cadouri pentru veşnica pereche, nu aş înţelege de ce moarte şi naşteri, vârste şi vai, iubire şi ură, noroi şi diamant, cale şi pas, chiu şi alean…

Dacă n-ar fi nunta Fiului de Împărat, haina cea albă nu ar mai fi decât nedumerire, de atâta întindere a iluziei paşii speranţei s-ar nărui, foamea de cer nu ar însemna mai mult decât o pictură murală dintr-o peşteră sub pământ.

De atunci dănţuiesc în durere şi bucuraţi-vă şi iarăşi zic bucuraţi-vă în toate necazurile ori învingerile ori alergările încă ale perfuziei care sunt, sub aerul înveşmântat în absurd. De atunci, fulg şi magmă, por al privirii ori crater de dor, de atunci partea mea este Domnul şi toate lucrează-mpreună, ca moleculele ploii când creşte un crin.