Pauza de blog

Gata… Pauză de blog. Mă pregătesc de ducă. Încep să fiu… pe ducă. Plec la Felix pentru vreo trei săptămâni şi nu vreau să nu ştiţi. Deci nu postări noi, nu răspunsuri la comentarii…

Voi ajunge acolo (în Oradea) pe 19 mai seara. Întâi voi trece pe la Alba Iulia să spun poezii, duminică pe 18 voi fi acolo, într-o biserică baptistă.

Vă las cu bine, dragii mei, ne vom revedea după 6 iunie cu noutăţi, sper. La revedere!

Gând de trist

Cum îşi cuprinde ceru-nvelitoarea
Dorind de păsări şi de aştri lucii?
Mai sus de el, cum se ascunde marea
Ca fără forma trupului nălucii…?

Nu spun nimic şi spusa toată-i gata,
Nu ştiu nimic şi neştiut rămân.
Străpunge-n sine aerul săgeata
Cu zgomot moale ca un pom bătrân.

Se lasă tristă seara pe solstiţii,
Trec oi la pas pe veştede alei…
S-a-mpotmolit în frig nervura viţei
Şi s-a ascuns în mine umbra ei.

Aşa că tremur ca o-ncheietură
De ploaie scursă pe ferestre şui.
Mai e, din drum, o biată muşcătură,
Dar umblet nu mai am şi umbră nu-i.

Doar ceru-l văd mereu apropiere,
Mereu venire şi mereu rămas…
Măsor cuvântul cu o grea tăcere
Şi alergarea toată cu-un popas.

Final de baladă 2

Curgi râule în drum de ierbi,
De paşii omului întrebi,
De omul plutitor ce-l duci
Purtat pe valurile-adânci.

Curgi râule fără popas
Pe omul care-a mai rămas
Din amintirea lui de el
Un mai nimic, un mai niţel.

Curgi râule, nu te opri
Căci omul plutitor o fi
De nu îl va înţepeni
O inimă din temelii.

O inimă de la iubire
Ce-l întreba întrebuire,
Că n-avea omul mântuire
Dintru a lui acea plutire

Pe-un râu de ierbi, pe-un râu în jos,
În verdele fără folos
Era, dar nu mai este frâu,
Că s-a făcut spre ceruri râu.

Bucuria cu multe petale

Mi-a dat Dumnezeu o bucurie cu multe petale… Le rup una câte una şi murmur mereu: “Mă iubeşte… Mă iubeşte…”!

Aseară, cineva drag L-a primit pe Domnul Isus…

Astăzi dimineaţă, la ora 7, m-a sunat un prieten şi mi-a spus: “Felicitări! Ai fost primit în Uniunea Scriitorilor!”…

Poate fi vreo legătură între cele două primiri, alta decât înflorirea bucuriei de la Dumnezeu?!

Doamne, cât de multe petale poate avea o floare ca asta?!

 

Omul ruginiu

Alunecă-n toamnă un om ruginiu,
De parcă-i o frunză de brusture.
Stropi mari de-ntuneric de el se aţiu
Şi-ncepe tăcerea să-l usture.
 
Duce cu sine un palat de amar
Şi un iaz de-ntristare pe margine.
Sare adesea din habar în habar
A lui străvezită imagine.
 
Tac de acolo şi de nicăieri
Rare-ale lui dumiririle…
Doamne, cu ce nestemate puteri
Tu poţi să îl lege iubirile?
 
Îl ridici şi îl pui într-o naştere iar,
Un copil e acuma, un gângure…
De un Duh de la Tine l-ai făcut sanctuar
De o mare căinţă el plângure…
 
Şi iese din toamnă un om  ruginiu
Şi nici el nu mai ştie că iese.
Ca şi cum îl urmează, de el se aţiu
Fericite miresme mirese.

Vorba mea cu tăcerile ei

Dintr-un colţ de surâs îmi răsari uneori,
Alteori, dintr-o brumă de plâns.
S-a desprins ceru-ntreg din albastre culori
Şi la mine în suflet s-a strâns.
 
Pot acum să înalţ un stidard de-nchinări,
Pot, un deal de slăvire să-l sui,
Sau un turn de iubire pe-orizontul din zări,
Viaţa mea e crenel de al lui.
 
Pot să vină-ncercări cum e auru-n foc,
Eu voi fi mai curat, mai lucind…
Nu se-ating apele din oglindă deloc
De un chip ce se-admiră zâmbind.
 
Am rostit şi scântei a iscat pe câmpii
Vorba mea răsunată de tei.
S-a întors către El şi-i acum poezii,
Voba mea cu tăcerile ei…  

Străluciri

Atâta lumină nu pot s-o desprind
Din niciun senin sau norat anotimp.
Sar galaxii din răstimp în răstimp,
Stele cu raze înspre noi se întind,
 
Veseli genuni după colţ hohotesc,
Vânt de coral este zumzetul lor,
Vin căi lactee şi se-nlănţuie-n cor,
Ochii, de-atâtea, îmbătrânesc.
 
Doamne, ce-i omul în acest fel de fel
Şi de ce universul la picioare i-ai pus?
Şi de ce datu-i-ai pe Cuvântul Isus,
De-l înţelege şi îl ia cum vrea el…?
 
Mă închin ca un trunchi îndoit de la vânt,
Ca un susur de râu când îl beau…
Să rămân o cenuşă ce lumina o vreau,
Asta-i a străluci pe pământ!

Altă reverie

Pe lunci de aur râuri clocotesc,
E-n lume seară - marşul triumfal
Al suplelor culori… Se-nveselesc
Senine vii ascunse-ntr-un pocal.
 
E-atâta frumuseţe în chindii,
Că-n şfichiuiri de slavă Te zăresc.
Şi mă întreb: cum fi-va când Tu vii?
Cum este pasul cel dumnezeiesc?
 
Adorm visând petale şi nu ştiu
Ce flori purtat-au astfel de lumini.
Se face în privirea mea târziu
Şi-alunec paşnic înspre heruvimi.
 
Când omul trist îşi caută plutiri
Pe marea zilei, barca de visări…
Şi când, din valea lui cu trandafiri
Nu e parfum şi nu mai sunt culori.

Nu pot…

Nu pot numi cuprinsul în care cugeţi Tu,
Sau cum în el Numirea de Tine e mereu
Un gând de totdeauna ce-n necuprins căzu:
“Eu sunt cel care este… Sunt singur Dumnezeu.”
 
Nu pot numi Numirea de Sine ce-a umplut
Ceva ce noi numim visând, iubire,
Ceva ce noi pricepem c-a fost fără-nceput,
Dar ce e începutul, nu ni s-a dat a ştire…
 
Nu pot să-nlănţui moartea de care voi muri
Cum nu pot înverzirea din pom s-o dau afară.
Ştiu doar că din culoare în mine-o izbucni
O nouă şi măreaţă şi sfântă primăvară.
 
Aşa că pot Numire din El să fiu… Atâta!
E deajunsul vieţii când o trăiesc cereşte.
Nu vreau să ştiu iubirea ce e, neabătuta,
Ştiu doar că e ca zarea: din ce-o străbat, tot creşte. 

Părinte, priveşte!

 

 
Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
 
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
 
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
 
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atâtea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.

Scrisoarea de dragoste a Tatălui

Strigătul inimii unui tată de la Genesa până la Apocalipsa

Cuvintele pe care le vei asculta sunt adevărate, ele îţi vor schimba viaţa dacă le vei lăsa să facă asta. Fiindcă ele vin chiar din inima lui Dumnezeu. El te iubeşte şi El este tatăl pe care tu l-ai căutat toată viaţa ta. Aceasta este scrisoarea Lui de dragoste către tine.

“Copilul Meu, poate că tu nu Mă cunoşti, dar Eu ştiu totul despre tine. Ştiu când te aşezi şi când te ridici, îţi cunosc toate căile, chiar şi firele din cap îţi sunt numărate. Fiindcă ai fost creat după chipul şi asemănarea Mea. În Mine trăieşti, te mişti şi îţi ai fiinţa… Pentru că eşti creaţia Mea şi eşti din neamul Meu.

Te-am cunoscut chiar şi înainte să fi fost zămislit, te-am ales când am plănuit creaţia. Nu ai fost o greşeală. Fiindcă toate zilele tale sunt scrise în cartea Mea. Eu hotăresc momentul exact al naşterii tale şi unde o să locuieşti.

Eşti o făptură minunată. Eu Te-am ţesut în pântecele mamei tale şi Te-am adus înainte în ziua în care te-ai născut.

Am fost înfăţişat greşit de către cei ce nu Mă cunosc. Nu sunt distant şi mânios, ci sunt expresia completă a dragostei şi este dorinţa Mea să Îmi revărs dragostea Mea asupra ta, fiindcă tu eşti copilul meu, iar Eu sunt Tatăl tău. Îţi ofer mai mult decât tatăl tău pământesc ţi-ar putea oferi vreodată, pentru că Eu sunt Tatăl perfect. Orice dar bun pe care îl primeşti vine din mâna Mea. Eu am grijă de tine şi Îţi împlinesc toate nevoile. Planul Meu pentru viitorul tău a fost întotdeauna plin de speranţă. Te iubesc cu o dragoste nepieritoare.

Gândurile Mele pentru tine sunt nenumărate ca nisipul de pe ţărmul mării, şi Mă bucur pentru tine prin cântec şi veselie. Nu voi înceta niciodată în a-ţi face bine, pentru că tu eşti comoara Mea de preţ. Îmi doresc să te sădesc în bine, cu toată inima Mea şi din tot sufletul Meu şi vreau să-ţi arăt lucruri minunate şi extraordinare.

Dacă Mă vei căuta cu toată inima ta, Mă vei găsi. Găseşte-ţi plăcerea în Mine şi Eu Îţi voi îndeplini dorinţele inimii. Fiindcă Eu ţi-am dăruit acele dorinţe. Sunt în stare să fac pentru tine mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Pentru că Eu sunt cel mai mare sprijin al tău. Şi sunt, de asemenea, Tatăl tău care te mângâie în toate necazurile tale.

Când inima ţi-e frântă, Eu sunt aproape de tine. Precum un păstor îşi poartă un miel, Eu te-am purtat aproape de inima Mea. Într-o zi, voi şterge toate lacrimile de pe faţa ta şi voi lua toată durerea pe care ai suferit-o pe acest Pământ. Eu sunt Tatăl tău şi te iubesc precum L-am iubit pe fiul meu Isus.
Pentru că în Isus este dezvăluită dragostea Mea pentru tine. El este reprezentarea exactă a Fiinţei Mele. El a venit să arate că Eu sunt pentru tine, şi nu împotriva ta, şi să-ţi spună că nu îţi număr păcatele, căci Isus a murit pentru ca noi doi să fim împăcaţi. Moartea lui a fost expresia cea mai mare a dragostei Mele pentru tine.

Am renunţat la tot ceea ce am iubit pentru a câştiga dragostea ta.

Dacă primeşti darul fiului Meu Isus, tu mă vei primi pe Mine. Şi nimic nu te va mai separa de dragostea Mea niciodată. Vino acasă şi voi da cea mai mare petrecere pe care a văzut-o cerul vreodată.

Eu am fost dintotdeauna Tată şi voi fi întotdeauna Tată. Întrebarea mea este: VREI SĂ FII COPILUL MEU? TE AŞTEPT!

CU DRAGOSTE,
TATĂL TĂU,
DUMNEZEUL ATOTPUTERNIC
(Scrisoarea de dragoste a Tatălui este o expresie a inimii lui Dumnezeu, conţinând versete parafrazate din Genesa până la Apocalipsa. E bazată pe aproape 50 de versete).

Nu mă lăsa

Nu mă lăsa cu dorul înjunghiat pe drum,
Nu mă strivi în vina unde-am prelins durere…
Întreabă-mă de mine, răspunde-mă acum,
Şi creşte-mă în Tine, s-ajung la înviere.
 
Oricât aş fi de faur, mă făureşte Tu,
Mă faptă din cuvintele-mi ce Ţi s-au închinat.
Ridică-mă-n genunchii ce-n lumea asta nu
Cunosc decât poziţia acelui preaplecat.
 
Şi-ntr-o cântare-anume, atunci când vei veni,
Aşează-mă, Isuse, şi lin mă acordează,
Să sune veşnicia cum sună, de copii,
O pajişte cu soare, când mama îi veghează.
 
Şi-n plecăciune zisa mi-o nărui şi Te rog
Dezmiardă Tu albastrul poemului ce-l scriu
Nu mă lăsa în lume un ciripit olog,
Ci zbaterea luminii în lutul cânepiu.

Când mă cheamă Tata

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…
 
O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.
 
Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!
 
Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.

Spuneai Cuvânt

 

Spuneai Cuvânt şi Îl erai deplin
Şi Adevărul vă împrejmuia.
În glasul Tău tăcerile se-aţin
Ca ciutura spre-adâncul de cişmea.

Spuneai Cuvânt şi denumeai cu El
Fiinţa Ta de flacără şi dor,
Erai Cel Savaot-Emanuel
Prin care toate au în ele spor.

Spuneai Cuvânt şi-nţelegeai atât
Cât era Tu rostindu-Te-n măriri,
În întruparea chipului de lut,
În veşnicia marii răsfoiri…

Spuneai Cuvânt de Tine şi trăia.
Şi tot ce nu erai era pieire.
Şi împlinit Cuvântul Te spunea,
Iar toate astea se chemau Iubire.

Înviere şi-alin

Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău
Suită în fruntea Ta spin.

Şi lacrima nu mi-e destulă să ţes
O rază măcar, să o pun
Diademă fiinţei pe care-ai ales
Din mute meleaguri s-adun.

Învăţ nemurirea privind cum mureai,
Să fiu mă deprind, când nu sunt…
În falduri de aur drapat îs şi mai
Ca oricând depărtat de pământ.

Încet ca o boare cuvânt mi s-a dat
Prin oameni cu răni să colind
Poveşti de iubire şi de vindecat
Şi lămpi de zâmbire s-aprind.
 
Mă străjuie arborii Duhului Tău,
De-atâta pădure, mă-nchin…
Sunt din rădăcină de bine şi rău.
Mă fă de-nviere şi-alin.

Te laud, Părinte

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.

De au tăcut

 

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…

Gând de Paşti

 

 
Îşi plâng în zori felinele privirii
Un orizont pierdut în neguri şi
În mâzga-ndoliat-a neiubirii…
Mai poate oare văzul lor a fi?

În primăveri cu nume de durere
Cresc flori de sânge pe romanul bici.
Un gând încrunt s-a istovit a vrere
În vinerea ce nu e de pe-aici.

Un timp moşneag de-atâta ură strânsă
S-a năpustit din hăurile lui
Să rupă cea iubire nepătrunsă
Din palmele şi coasta Domnului.

Când mângâierea stă în palma vie,
Iar dragostea în inimă de jar,
Satan ales-a crucea, să-L răpuie
Să nu mai poată să mai fie iar.

Şi-n cupa lor cu albă mirodire
Şi-au plâns mironosiţele nădejdi,
Ca lacrimi sfinte, musturi de iubire,
Din ochi ca iazuri vii, împărăteşti.

Iar când făptura-I, din a treia zi
Făcut-a-n lumea plânsă, veşnicie,
O Înviere de Isus veni
Ca peste toţi Iubirea Lui să fie.

 

 

HRISTOS A INVIAT!

Întunericul de pe Golgota

 

(clipe din vinerea mare)

 

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.
 
S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.

Via dolorosa

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!