Punerea pe inimă poate fi o iubire

iulie 3, 2009

***

soţiei mele
punerea pe inimă poate fi o iubire
din care migrează durerile care-ncotro
ca frunzele în tomnatecă şiroire
sau ca un punct pus aiurea pe o

poate fi un turn în cetatea poverii
dusă de fiecare până la capăt
unde se-adună clopotele serii
iluminate de dangăt

era acolo şi-mi întorcea ce-şi-cum-ul
nedumeririlor mele învolburate
când i-am spus Doamne adună tu drumul
de mine rupt şi aruncat departe

iar El întinerea afara ca pe o poveste
şi mi-o spunea pe numele-ndrăgostirii
de gura sobei copilăriei ce este
silabisirea iubirii


Către casă

februarie 10, 2009

Eram singur şi sufletul îmi era ca un ecou
Al iubirii din naşterea aceea din nou.
Singur în liniştea însufleţită de îngeri subţiri,
Trăgători în frumuseţe cu ghiulele de trandafiri.

După ce a trecut Dumnezeu pe acolo, apa vuia
De paşii minunii călătoare peste furtuni.
Din deziluziile poverii o libertate scăpa:
Doamne, din ce în ce mai adâncuri viaţa mea s-o aduni.

Şi de atâta îndrăgostire mă chemai ca pe Tine,
Atât de apropape că pleoapele noastre se atingeau
Ca mersul acela pe ape cu o tandră neadâncime
În care doar ucenicii Tăi încăpeau.

Da, eu am şi acuma tălpi care se arcuiesc
Ducând urma valului ca pe-o grimasă
A scufundării în larg a oricărui gând pământesc,
Dar ştiu că merg către casă.


Dumnezeu i-a dat ce ceruse

ianuarie 1, 2008

Iaebeţ a chemat pe Dumnezeul lui Israel şi a zis: „Dacă mă vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine, şi dacă mă vei feri de nenorocire, aşa încît să nu fiu în suferinţă!…” Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse. (1 Cronici 4:10)  

Nu îmi plac situaţiile neclare, provizoratele, aşteptările fără o finalitate limpede şi nesiguranţa. Am ajuns la cincizeci de ani, am o îndelungată experienţă a compromisurilor în numele unor principii, dar gata! Nu îmi mai pot permite să mă joc. Cu atât mai mult cu cât, oricât aş fi eu de optimist şi de „cu bateriile pline”, boala îmi propune zi de zi să vad mai lângă lungul nasului şi mai către scurtul vieţii…

De la o vreme mi se propune o astfel de situaţie. Când spun „mi se propune” mă gândesc la situaţie, nu la vreo persoană anume. Fiindcă măcar atâta lucru am observat şi eu, că situaţiile sunt altceva decât persoanele. Situaţiile se încarcă întotdeauna cu noi, se fac una cu noi. Situaţia mea este numai a mea, devine una a mea chiar dacă e generată în exterior. Şi tot ce vine din exterior şi nu duce la o rezolvare, duce la o înrăutăţire a situaţiei.

Tot ce pot face e să mă rog. Când mai binele meu intră în conflict cu binele meu, trebuie să mă rog. Dar ce să spun, că nu-mi doresc mai binele? Aş minţi. Pe Dumnezeu nu-L pot minţi. Lui nu-I pot înşela aşteptările, de aceea nici nu încerc. Dar e bine să nu accept măcar a încerca mai binele?

Şi când îmi puneam problemele astea, Dumnezeu m-a lămurit în felul Lui: fetiţa mea care abia s-a botezat a venit la mine şi m-a rugat să-i explic un verset din Biblie. Nu înţelegea ce vrea Cuvântul să ne înveţe acolo… De ce apare un verset fără legătură aparentă cu contextul?

Păi… şi am tăcut. Nu pricepeam nici eu prea bine. Apoi am înţeles. Era răspunsul aşteptat de mine. 
Fetei i-am spus: „Nu ai de unde să ştii, dar… e ca atunci când te îndrăgosteşti. Când ştii că nu poţi cumpăra iubirea, oricât ai face şi orice ai încerca. Dar ştii că depinzi de iubirea aceasta…”