Aroma de pământ a ierbii mele

iunie 17, 2009

Eu nu mă tem decât de cel ce sunt
Şi de aroma de adânc a ierbii mele
Când iese înverzită din pământ,
Se-ndreaptă pentr-o clipă către stele,
Apoi rămâne să se înfiripe
În cel mai trist ungher al unei clipe.

Şi de-nţelegerea mea şuie mă tot tem
Cum teme-se columba de hultani.
Sau zisa mincinoasă de-un om demn
Şi viaţa lui de prea mărunţii ani.
De-alunecarea-n hăuri şi păcat
Mă tem atât, cât cerul e de-nalt.

Tu, Doamne, ia-mi de mână mersul cel
Ce-a mai rămas din grea călătorie
Şi felul meu, din felul cel de fel
Ieşire din pământ, dar slavă Ţie!
Şi lin îndreaptă, verde, către stele
Aroma de pământ a ierbii mele.


Pământ din cer

noiembrie 13, 2008

De nu ţi-ai văzut niciodată îngerul,
priveşte spre dreapta
Acolo, spre butoniera anotimpului,
Unde se fac una vorba şi fapta
Cu vârful din frunte, al ghimpului.

Priveşte adânc şi lasă-ţi capul spre spate
Cum faci când numeri stelele serii.
Atunci toate lucrurile se fac deodate
Ca nişte îngereşti filacterii.

Da’ ce spun eu că se fac, chiar sunt
Deodatele astea care mă nespun de-s aşa
De alergător pe o întreagă mare
de pe un întreg pământ,
Cum e corabia.

Să ştii că nu poate aştepta să cazi
Ca să te ridice, că de-aia e înger:
Adună şi îţi aduce mâine din azi
Şi pământ din ăla mântuit, din cer!


Impresii poetice

noiembrie 1, 2007

Aşteptăm ceva şi nu ştim ce. Facem totul după anumite convingeri ale noastre cu privire la ceea ce credem că va fi. Sunt aceste convingeri corecte, sau sunt greşite? Cei mai mulţi dintre noi nici nu-şi pun această problemă, îngropându-şi sentimentul de aşteptare într-o relitate cotidiană înglodată între preocuparea supravieţuirii proprii şi indiferenţa faţă de ceilalţi. Dar întrebarea rămâne: ce aşteptăm, de fapt?

Cei mai mulţi oameni îşi fac iluzii cu privire la un mare bine la care vor ajunge odată şi odată, în timpul vieţii lor, înainte de nemaigânditul bine final al întâlnirii cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Este realistă această aşteptare? Nu cumva ne evaluăm greşit nu numai finalitatea vieţii noastre, dar şi parcursul ei zilnic, într-o societate mult prea pragmatică şi perfecţionistă? Dar ştim care va fi soarta tuturor acestor lucruri care se cheamă „societatea omenească”? Aşadar, care ar trebui să fie aşteptarea noastră?

Eu ştiu că am o făgăduinţă prin care mi se asigură o viaţă nouă într-o lume nouă. Ceruri noi şi un pământ nou… Asta aştept eu. Dar şi aşteptarea asta a mea înseamnă ceva anume. Am o viaţă: aceasta este aşteptarea mea. Singurul mod de a schimba un loc cu altul e să faci drumul până acolo. Singurul mod de a schimba o viaţă cu alta e sa străbaţi trăirea dintre ele. Asta se face trăind într-un anume fel. „… fără prihană, fără vină şi în pace”. Aşa vreau să aştept eu.

Arată viaţa mea ceea ce eu aştept în sufletul meu? Oamenii constată, vorbind despre un lucru sau altul, „Mi-am făcut iluzii…”, dar nu se gândesc că această constatare poate fi cu privire la întreaga lor viaţă şi la finalitatea ei. „Dar eu nu-mi fac iluzii!” vor spune unii dintre noi. Foarte bine. Dacă ştim bine ce suntem şi mai ales ce ne aşteaptă, cum ne pregătim? Fiindcă orice aşteptare presupune pregătire. Te pregăteşti pentru şcoală, te pregăteşti pentru căsătorie, pentru naşterea unui copil, pentru o slujbă mai bună, pentru o casă mai bună, mulţi se pregătesc până şi pentru a-şi aranja locul de veci. Dar pentru veşnicie te pregăteşti? Cum?

Aşteptarea noastră e şi ea o alegere. Dacă nu aşteptăm schimbarea cerurilor şi pământului, înseamnă că ne aşteptăm ca ele să dureze veşnic. Dar atunci sentimentul nostru de aşteptare e inutil, existenţa lui nu se justifică. Însă el există… Înseamnă că, dacă nu aşteptăm înnoirea, schimbarea, viaţa, rămâne o singură alternativă: „aşteptarea înfricoşată a judecăţii”. Pieirea fără speranţă într-o văpaie a regretului veşnic că nu am aşteptat ce era de aşteptat şi că nu ne-am pregătit cum trebuia să ne pregătim.

Ne putem înşela în aşteptarea noastră şi putem rata pregătirea noastră, chiar dacă aşteptarea e corectă. Ştie cineva taina scrisului, cititului şi socotirii, dacă n-o învaţă? Ştie cineva taina evlaviei, dacă nu o trăieşte?

Ce aşteptăm? Ce aşteptăm? Cum ne pregătim?

***
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea
până când Dumnezeu a vărsat peste mine taina evlaviei
apoi am arat şi am semănat în fiecare zi nu cu mapa
ci cu sapa inimii tale să vii
să stai la poarta zilelor cu ea pe umăr bălăgănind
întrebare după întrebare n-ai decât dar când El
zice holda s-a copt hai să o schimbi cu o seceră
atunci prepeliţele urii zboară care-ncotro şi iepurii
şi hârciogii înşelăciunii astăzi plecă
Dumnezeu la vânătoare taina evlaviei
ca un şorţ de frunze pentru adam şi eva aşa
am citit şi am scris şi am socotit viaţa mea