La căpătâiul unei surori bolnave

iunie 27, 2009

Ana Stănescu are 88 de ani şi se pregăteşte pentru întâlnirea cu cerul. Aseară, grupul nostru de prieteni întru ucenicie i-am făcut o vizită acasă. Era în pat, dar de o luciditate şi de o vioiciune impresionante. A cântat în corul bisericii până la 77 de ani!

Pregătisem pentru ea o poezie, dar am uitat acasă ochelarii, aşa că a trebuit să citească Sorina. Şi a făcut-o mult mai expresiv decât mine. Bătrâna a dorit să păstreze hârtiuţa pe care erau scrise versurile. „Vrea să i le arate Domnului…” mi-am zis. Dar eu vreau să v-o arat şi vouă:

Anei Stănescu

La căpătâiul văilor plângerii
Unde Dumnezeu finisează castele,
S-au înfăţişat împreună cu îngerii
Şi lacrimile curgând, ale mele.

De o viaţă adunate,
Ca nişte buburuze pe o surcea
Aşteptau să fie alinate
De palma Sa.

Lacrimi de bucurie sau de amar,
De întoarcerea celuilalt obraz sau de dor,
Pe toate El le păstra întru har
Ca pe cel mai preţios odor.

Tu ştii cum e când anii zboară scurt
Şi zilele sunt grele, ne-ndurate…
Dar Dumnezeu, ce te iubeşte mult,
Te-ntreabă tot mai des de sănătate.

Şi Îi răspunzi cu un oftat uşor:
O, Doamne bun, ce bine e acasă,
E-adevărat că nu mai cânt în cor,
Dar pleoapa-mi peste linişte se lasă.

Atunci El ia un înger de-al său vis
Şi ţi-l aşează bun balsam pe rană:
Priveşte, libertatea ţi-am deschis
Cum îşi deschide cerul o sprinceană!

Şi te sărută ca în respirări
De alergare-n câmpuri cu otavă:
„Când te vei îndrepta zâmbind spre zări
Eu te voi îmbrăca în trup de slavă!”


Numai un prieten trădează un prieten…

iunie 16, 2008

În următoarea duminică, Pătrăţosu ne-a invitat la Aleşd. Aşa că ne-am dus la biserică la Aleşd. Şi aici, atmosferă de Prezenţa Duhului, unchiul Florea cu mărturia lui din închisoare, Cătălin cu chitara, adama cu ad(a)miraţia ei şi eu cu poezelele mele. A fost fain. M-a mişcat mult unul dintre refrenele lui Cătălin.
„Numai un prieten trădează un prieten…” Ascultaţi-l şi voi!

Folosit cu permisiune. Piesa se intituleaza in original „Why?”, este compusa de Michael Card, a cintat-o cu Michael Talbot in 1996 pe discul „Brother to Brother” si se gaseste si pe youtube, dar intr-o alta interpretare… Încă o dată prietenul nu şi-a trădet prietenul… Îţi mulţumesc, Ted pentru atenţionare şi pentru datele transmise, iar pe tine, Cătălin, te rog să mă ierţi pentru eventualele încurcături provocate…

Îmi propun să mai ajung pe acolo, dar Dumnezeu ştie când. Până atunci mai privesc pozele (adama m-a rugat să nu apară) şi rememorez ziua. Da, a fost fain. Mă rog şi îi mulţumesc Domnului pentru prietenii mei… Nici unul nu m-a trădat până acum… Nu mi-e dat mie a îndura suferinţele Domnului meu!


Aventură cu ghid

iunie 12, 2008

După slujba de dimineaţă, prietenii m-au scos la plimbare. Am văzut pentru prima dată Cetatea, fostul bastion al Albei Iulia. La intrare ne-a întâmpinat un oştean al Majestăţii Sale în ţinută de campanie. Viteazul ardelean (mai ortoman, se vede că are oi mai multe!) nu s-a împotrivit când am vrut să-l pozăm.


Împreună cu Elis, lângă „caraulă”

Când am intrat în trupul cetăţii, ghidul a început a ne spune poveşti despre Ordinul Templierilor şi alte alea, că atmosfera medievală a încăperilor se umplea de cavaleri şi de domniţe oftătoare (ofticoase? ofticioase? pofticioase?)

La un moment dat ne-a fost interzis să pătrundem într-o cameră unde, spunea el, era locul sacru al cavalerului superior şi nimeni nu avea voie să-l tulbure în afara cavalerului însuşi… Un fel de sfânta sfintelor templieră…

Voi aţi fi putea îmbrăca chestia aia?

Bine că m-au ţinut picioarele să bat locurile, că urechile să cred asemenea poveşti nu m-au ţinut. Doamne, mercantilul a greşit epocile şi ne trage de inimi de câte un colţ de ni le destramă!