Omul cu semn de-ntrebare – varianta 2

iunie 29, 2009

Pe străzi, cât mai sunt oarecare,
sunt omul cu semn de-ntrebare.
Mersul încet, inima ţinută de mână,
nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar
dacă sunt sau nu, emisar;
dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu,
asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat
să umblu pe străzi dezlegat?
Oh, libertatea e mult mai mult decât
a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.
Adevărul m-a slobozit pe pământ
ca pe o sălbăticiune a îndurării-
omul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă
în voi nedumeririle vă încarcă?
Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva,
şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn
de dragostea Lui şi de lemn…
Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.
Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!


O pâine pe masă

iunie 23, 2009

(Din volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, apărut în anul 1998)

O pâine pe masă, clintită în rugă,
zi de zi, Doamne, Îţi mulţumesc pentru ea:
se pleacă-ntr-o parte şi-n alta, ca să ajungă,
mereu împărţindu-se între mine şi inima mea!

O pâine pe masă, ca un crucifix de mâncare,
zi de zi, Doamne, când mă închin.
O floare ca o jertfă în legănare
îşi dăltuie rădăcina-ntr-un spin!

În întoarcere către zâmbet, nu ştiu cum,
mi s-a întâmplat o lacrimă tremurând:
peste toate, o crâmpeie, acum,
de albie fără meandre şi prund…

Încerc să cuprind pâinea crescută pe masă:
mi se înghesuie gândul în faţă, ca un dor.
N-am să mai fiu, Doamne, niciodată acasă
în trupul cel trecător!

Pe plaja palmei o firimitură asudă
la amintirea unui bob de grâu
răsădit în liniştea ce inundă
nădejdea eliberată din frâu.

O pâine pe masă, rugată –
ceas de ceas, Trupul care se frânge…
Doamne, inima mea niciodată
altceva n-o să mănânce!


Nu plâng, nu tac, nu uit, nu trec

iunie 5, 2009

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television


Nesfârşire de rouă pe orhidee

iunie 3, 2009

Tumult primejdios încarcă ziua
în lungi secunde reci ca nişte suliţi.
Război sângeros se macină-n piua
orei, pe uliţi.

Prinşi între roţile catapultării
în miezul încăierărilor lumii,
câţi oare-ar vrea să se-ntoarcă uitării
din pântecul mumii?

Fericiţi, doar acei cu albe stindarde,
cu zâmbet şi porumbei în priviri,
făcătorii de pace, dătătorii de dar de
îndrăgostiri.

O strigare de flamuri de cerească oştire,
o şoptire de câmp, când îl sameni:
ferice de cei cu bună-nvoire,
bună ziua, măi oameni!

Cum pacea, ca un deal, pe fiecare,
fâneaţă fiecăruia îl dăruie,
ţine domnul pe cele de păci făcătoare…
Restul, se năruie!

Şi în alintul de mijire nouă,
ca o schimbare la faţă, de alizee,
va veni pacea Sa nesfârşire de rouă
pe orhidee.


Neprihănire între dureroase Golgote

mai 30, 2009

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.


Mai mult, din ce în ce mai mult

mai 21, 2009

Mai mult, din ce în ce mai mult

___________________________________________________________

Mă vrei mai mult, din ce în ce mai mult-
se rupe lumea ca un colţ de haină
cuprinsă-n spini ce sfâşie o taină-
eu strig în rugăciune şi ascult.

Migrează către spaţii linişti sure
cu zbor ciuntit de vânători năuci…
Dar ca-ntr-o-ntâmpinare Tu m-aduci-
un fir de grâu pe-o buză de secure.

Scrâşnind, clipita-nvinsă mă renunţă
şi piatra ei, căzută-n gol, dispare.
Ieşt-am, Doamne, mut, din calendare…
Adun din Tine, ca un pui, grăunte!

Mă vrei mai mult şi sunt mai mult, mereu-
e undeva în cer o avalanşă…
Pe chipul meu, ca pe-o imensă planşă,
Şi-a desenat iubirea Dumnezeu.

Şi de atâta steag, ascunsă-i oastea
ce trece cu învingeri peste stele,
adastă-n graiul luminării mele:
merit eu, Doamne, oare, toate astea?

Mă vrei mai mult? Mă fă cum Tu mă vrei!
În mâna Ta sunt lutul ce pulsează…
E-n cer o veşnicie şi veghează
Cuvântul Tău în adâncimea ei.

Şi tac de mine toate ca de-o apă
ce-acoperă un ochi ascuns de mare…
Ieşit-am, Doamne, mut, din calendar
şi-s orb la Tine-n taină, să mă-ncapă!


Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei

mai 15, 2009

Se pleacă în rugă stindardele ierbii,
prin oşti de mătăsuri trece Duhul, foşnit,
îşi tremură lacrimile ochii, imberbii,
în verdele cel fericit.

Tu martor Ţi-ai luat pentru gânduri un  munte
şi cerul senin pentru-a Ta predicare…
În văioage cresc spini ce visează o frunte
ca o eliberare.

Fericiţi cei cu duhul mai mic decât ei,
cei cu umbră puţină adunată sub soare,
cei ce trec miresmaţi de-nflorire de tei,
deşi lumea întreagă îi doare.

Fericită mirarea ca o haină de rege
pe smerirea-ncântării-mbrăcată…
Fericiţi cei ce moartea nu vor înţelege-
veşnicia ei- niciodată!

Fericit gândul martor cel nemincinos
despre câtă în lume îngerească zburare,
peste clipele scurse inutil şi prejos
scări de cerească urcare.

Fericit cel mărunt sub lumina înaltă,
cel silabă-n a lui Dumnezeu poezie:
El o rimă-i va pune, cu rostire invoaltă,
în a cerului împărăţie.


Ferice de cei milostivi

mai 13, 2009

Ca gingăşia gâzei când înconjoar-o floare,
uşurel atingând-o cu briza elitrei,
e mila ce lasă adânc de-nchinare
şi lacrimi, clipitei.

Ferice de cei milostivi pretutindeni,
în drag şi în ură,
cu uşile inimilor deschise-n armindeni
fărâmitură

de plâns închegat pe cel gol şi lipsit,
ca un strai călduros,
plâns milostiv, plâns fericit,
plâns unduios.

Ca un râu care-şi umple de sălcii malul
şi-adânc le adapă,
chiar dacă ele cu ramuri valul
i-l tot înţeapă.

Ferice de cei milostivi căci vor fi
podidiţi într-o grea bucurie:
mila lor ca un înger peste ei va veni
tovărăşie

înaintea oricărei făpturi de făptură umilă
la Scaunul lui Dumnezeu înfăţişată.
Vor avea cumpănita parte de milă
adjudecată.


Eram singur…

mai 11, 2009

Eram atât de singur în odăi
Şi toţi pereţii lumii mă priveau,
Că-n lacrimi năpădeau umbrite văi
Şi malurile parcă le urau.

Eram atât de singur cum nicicând
O piatră-n orb de mare nu s-ar şti,
În colţul ei un picur ferecând
Să se ascundă, orişice-ar veni.

Eram atât de singur şi rănit
De fiecare stea, în mine-nchis,
C-atunci când ai chemat nici n-am clipit,
Prea doborât de-nsiguratul vis.

Şi ai strigat din nou şi a mijit
La răsărit un abur de chemări,
Că pentru-ntâia dată am clipit
Din inimă ca din senine zări.


Doar dragostea Ta

mai 4, 2009

Dacă n-ar fi

aprilie 24, 2009

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra?

aprilie 6, 2009

_______________________________________________________


Matei 5:13

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra
cu pulberea din cugetarea ta?
De care vânturi ţi se-nchină chipul
ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ
să-ntoarcă sarea dusă de vânt?
Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară
urmele, albe cămări de vioară

ce-n cântec ştiu să îşi ţină gustul,
măsura iubirii, nu frica, nu lustrul
ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?
Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare,
călătorie stearpă, care doare…
Sarea vărsată din gura Domnului
afară, sub urmele omului…

Şi mă întreb: câtă sare sunt eu
când hrana lumii-o gustă Dumnezeu?
În care colţ din bucătăria Sa
se află fiinţa mea?

Învrednicit să fiu sarea pământului,
m-am dat apei, m-am dat vântului?
Fă-mă, Doamne, limpede bocnă
la Tine în ocnă!


În adâncimi de ambră

martie 30, 2009

În adâncimi
de ambră

Clintitu-s-a culoarea în adâncimi de ambră,
petale vesperale în ea au fluturat.
Când cuiul Îţi străpunse cu trosnet alba gambă,
în inima luminii un munte s-a mişcat.

Un vaier taie plopii în nordice fărâme
de lacrimă stindardă plutindă în văleat,
iar strigătul durerii, ca valul cel în spume,
a inundat clopotniţi chiar şi la noi în sat.

Nu ştim, prea bine zis-ai, ce facem, ce vorbim-
o negură cuprins-a şi fapte şi cuvinte.
Dar înţelesuri clare în ambre-oblăduim,
iar cerul şi pământul nu-s mai ca înainte.

Ne-nferecă în moale manta o zi făţişă,
cu nouri de cădelniţi ce-ar vrea să Te ascundă.
Doar inima, sărmana, doar ea porni, pieptişă
spre clipa învierii din negura străfundă…

Făcut-am pribegie din nemişcata-Ţi cruce,
târând-o fiecare cum am crezut…Ne iartă!
Întoarcem cu ruşine ce mai putem aduce:
pe noi şi-ntunecata durerii noastre piatră.

Căci nu putut-am, Doamne, mărturisi întregul
mormânt al învierii…Nici chiar un colţişor!
Fărâmă-ne-n cerbicea şi ochiul ni-l dezlegu-l
şi ni-l aprinde-n ambra-nvierii-ncetişor…


E vreme bună

martie 29, 2009

_________________________________________________________

E vreme bună, Doamne, să închin
la masa Ta, paharul amintirii,
când frângerea, în crini, de cer senin,
revarsă ziua propovăduirii.

E vreme bună astăzi ca şi ieri
şi încă va mai fi un timp, anume
până ce Tu numi-vei învieri
pe cei, în piept, cu răni de rugăciune.

E vreme bună cum era atunci,
în Ghetsimani, când plângea Maria
cu lacrimi sfinte şi dureri adânci
săpând în aer drum către Mesia.

E vreme bună de crescut măslini
cu rod, în locul unde pasu-ai pus
şi dintre suliţi lunge, dintre vini
m-ai înălţat mlădiţă de Isus.

E vreme bună, încă este har,
se frânge încă Domnul şi învie,
vecia încă ţine calendar
în fiece frântură de vecie.

E vreme bună, vreme de Golgotă
înapoiată urii şi durerii…
Învesmântată-n falnică horbotă,
e vreme bună: vremea învierii!

(poezie apărută în volumul „Tabla înmulţirii cu cerul”, Cluj, 1998)

__________________________________________________________

De nu strigai


Îl văd pe Domnul

martie 28, 2009

Frâng stăncuţele pe-un câmp aripi vânturii,
Gândurite stau priviri în cereşti copii,
Legănată umblă-n tei ambră de visări,
Parc-ar fi zenit când iei norul de pe zări.

Se ascund în chihlimbar anotimpuri verzi,
Au trecut în necuprins vorbe-n care crezi.
Pascu-le şi le tot mân spre o rimă iar:
Vorbele mi-au îngropat viaţa-n calendar.

Şi de-atâta peisaj, ochiul meu e dus
Tocma-n tinda unui deal şi priveşte-n sus:
De acolo vin culcuş, aripi de iubiri,
Clocotiri de echinocşi parcă-s regăsiri

De-adevăr înveşmântat în vorbiri de nea,
Prinsă-n cuie de argint pe fiinţa Sa…
Şi nu tremur, ci-anotimp am în pălmi sclipind
Când Îl văd pe Domnul meu lumile iubind.


Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Întregime în fiece pic

aprilie 11, 2008

Întregime
în fiece pic

Sub mângâierea ştergarului Tău, picioarele mele
străbat un drum lin, ca o poveste înainte de somn.
Liturghia plecării, cu duhul suflându-i în vele,
a inimii, spre cer, ca un pom.

Doamne, e felul meu, acesta, de-a Te iubi:
inima mea nu se mai poate sprijini de altcineva.
Tu eşti singurul martor al biruinţei peste a fi
a humei mele, făcută stea.

Te iubesc şi iubirea aceasta toată sunt eu.
De la cruce încoace nu mă mai împarte nimic la nimic.
Sunt deplin, ca un cuvânt al lui Dumnezeu:
întregime în fiece pic.

De departe mă vezi, de aproape inima Ta mă ştie,
poeţii îngeri mă scriu cu numele-Ţi, ca pe un psalm.
Mâna Ta, spălându-mi picioarele, mă înscrie
pe velinul smereniei, calm.

Cum se desprind tectonice plăci şi cad rând pe rând
de pe picioarele mele, cum se desprinde pământul!
Rămâne pojghiţa de cer, palma Ta susurând, aerul blând,
continentul umblării mele pe jos, pipăindu-l.

Şi nu mai pot merge ca înainte, nu mai pot…
La picioare mi-au crescut palmele Tale ca un altoi.
De acum vom spăla în aceeaţi smerenie, iubi-vom ca pe-un chivot,
picioarele celorlalţi, amândoi.


Poţi gândi frumos despre urât?

martie 27, 2008

Am văzut asta la Ted. M-a tulburat. Poţi gândi frumos despre urât? În ce constă frumuseţea? De unde vine ea? Din care adevăr?

Dostoievski spunea că „Frumuseţea va salva lumea”. De ce lumea-şi vede amputările şi nu-şi vede frumuseţea? Care aripă a poeziei se zbate între disperare şi speranţă, şi cum ajunge ea la eliberare? 

Ce e sublimul?  Să fie dragostea întregul adevărat şi frumuseţea deplină a fiecărei fiinţe?

Ioan 15:13  – Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.


Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.


Nu are umbră cerul

martie 17, 2008

Nu are umbră cerul să o lase nicăieri
Peste-ndoiala astei zi de zilele de ieri.
Când taie-n rotocoale sus un zbor de albatros
Mă-ntreb privindu-i sângele, cât suferi Hristos?

Apusul cel aidoma cu alungarea lui
De-a lungul apei fără vad din capul satului
Mai ştie-nsângerat să dea de veste în ţinut
Că judecata omului la cruce a-nceput?

Şi noi, ce înţeles avem de cele ce nu sunt
Cu văzul pipăite şi numite pe pământ?
Şi-n zile, ca şi cum am şti ce vine după ele
De ce ne bandajăm mereu ca-n veşnice atele?

Cu definiţia în mâini despre ce suntem, vrem
Zvârlind iubirea la pământ, să nu fim, ci s-avem
Viaţă lungă, bogăţii, avere, robi şi roabe…
Doar cerul nu l-am desfăcut de tot dintre podoabe.

Şi irosindu-ne purtăm pecetea nimicirii.
Nimicul, doar atâta e singurătatea firii.
Când judecata omului la cruce s-a făcut,
Şi moartea şi viaţa lui acolo-au început.

Şi-n totul s-a fixat un preţ şi-un rost adevărat,
Şi-o definiţie de Domn şi-un titlu de-mpărat.
Nu are cerul umbră să o lase nicăieri
Nici peste ziua ce-o veni, nici peste cea de ieri.